joi, 23 februarie 2012

"Normalitate"

Oamenii ăștia... 
Am momente când îi urăsc. Sunt atât de ocupați cu a fi "normali" încât îmi provoacă greață uneori. Parcă i-ar omorî cineva, dacă ar încerca să fie mai... originali. Dacă nu s-ar mai strădui atât de mult să se conformeze la ceea ce ei numesc "viață normală". 
Exagerez, din nou, sunt conștientă de asta. Știu mult prea bine că nu este în întregime vina lor. Dar am momente când nu mă pot abține. Ceea ce fac ei mi se pare prostesc uneori. Parcă ar fi trași la indigo. Fac aceleași lucruri aproape în fiecare zi, dacă nu apare vreo urgență neprevăzută la un moment dat bineînțeles, de parcă acea rutină plictisitoare ar fi cel mai interesant lucru din viața lor. Desigur, sunt prea puține lucruri în acest oraș care să zguduie puțin această rutină și să facă lucrurile mai interesante. Sau cel puțin asta cred ei. Sau asta vor să creadă.
Dar eu știu adevărul. Știu tot ceea ce se întâmplă în acest oraș, toate acele lucruri pe care ei le văd rar, asta deoarece, de cele mai multe ori, nu sunt lăsați să le vadă. Se mai întâmplă ca autoritățile să scape lucrurile de sub control, iar atunci totul o ia puțin razna. Dar, trebuie să recunosc, că acele rare momente sunt cele pe care le aștept eu cel mai mult. Îmi place când apele se tulbură puțin, sau mai mult, și mai ales când totul le scapă de sub control, așa numitelor, autorități, cei care se presupune că trebuie să mențină liniștea și pacea în jur.
În momentul acesta cred că vă par o rebelă, o persoană căreia îi place să-și bată joc de liniștea publică și să provoace scandaluri, probabil fără vreun motiv întemeiat. În parte, este adevărat. Dar nu vă grăbiți să mă judecați pentru asta. Nu mă cunoașteți, nu îmi știți povestea. Dacă aș putea trăi viața liniștită a multora din acest oraș aș face-o. Aș fi chiar fericită dacă aș putea să o fac. Însă acesta este doar un vis al meu care nu va deveni niciodată realitate. De asta sunt sigură. De ce? Răspunsul este simplu. Eu nu sunt ceea ce toți ceilalți ar numi o persoană normală. Într-un fel se poate spune că eu sunt o parte din motivul pentru care ei se străduiesc atât de mult să fie normali. Să aibă o viață cât mai liniștită, fără tulburări prea multe.
Acum câțiva ani acest lucru mă făcea să mă simt vinovată, să nu fiu împăcată cu mine însămi. Însă acea perioadă din viața mea s-a terminat demult. Acum nu îmi mai pasă. Și oricum, nu e ca și când acestor oameni le-ar strica câte o mică smucitură din când în când care să-i facă să-și amintească că viața la care visează ei nu va fi posibilă. Nu atâta timp cât cei ca mine vor fi prin preajmă. 
Ce-i drept, într-un fel îmi pare rău pentru ei. Dintre toți eu știu destul de bine cum este atunci când visele tale sunt făcute bucățele. Știu cum e atunci când știi că nu ai nicio putere pentru a schimba asta. Atunci când, oricât de mult ai încerca și ți-ai dori, nu poți să aduni acele bucățele și să le lipești la loc, sperând că la un moment dat visul tău va deveni realitate. E trist... Dar viața merge mai departe, iar noi trebuie să mergem odată cu ea. E simplu. Sau cel puțin mie așa mi se pare acum. 
A trecut mult timp de când am încetat să am regrete pentru faptul că nu sunt ca ei, pentru că nu sunt o persoană obișnuită. Acum nu mai simt nimic când mă gândesc la cine sunt și la ceea ce am făcut până acum. Nimic care să mă doară cel puțin. Doar un mare vid din când în când. Atât.
Mă ridic de pe banca pe care stăteam de ceva timp și priveam lumea care se perinda grăbită prin fața mea. Îmi pun geanta pe umăr oftând din greu, fără să știu de ce. 
Oricum, nu mai contează.
Îmi înghesui mâinile în buzunarele hanoracului după care o iau din loc. Nu am nici cea mai vagă idee încotro mă poartă pașii, dar nu am chef să mă gândesc la asta acum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu