"Singura mea avere" de George Safir

Spuneți-mi, n-ați văzut, cumva, o țară?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară.
Azi am venit și-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc și-n suflet rău mă doare.
O caut peste tot, am fost și-n sate,
Ogoare plâng în buruieni uitate,
Înspre păduri, potecile uitate,
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.
Acasă poarta nu e zăvorâtă.
Căci mama tot mai iese și se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.
Moșneagul iese-n cale și-o întreabă:
"Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în țară-i multă sărăcie...
Știu ei - că de-or veni, la ce să vie?"
Spuneți-mi, n-ați văzut cumva o țară
Cântată de poeți odinioară,
Cu ochi de cer și plină de verdeață?
Am fost și-am căutat-o și la piață.
Acolo nu era de bună seamă.
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă... de pe Lună!
Chiar, voi n-ați văzut pe jos o țară
Călcată în picioare și murdară?
Ce-aveți cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!

Comentarii

Trimiteți un comentariu