vineri, 28 septembrie 2012

Schimbări...

Atâtea lucruri s-au schimbat de când am plecat... 
Am încercat să evit să mă gândesc la asta încă de când am ajuns înapoi în orașul în care am crescut și mi-am reîntâlnit cei mai apropiați prieteni. Acei prieteni de care nu credeam că mă voi despărți vreodată. Dar soarta nu a ținut cu mine și am fost departe de ei ceva timp. Nu foarte mult. Și totuși, e ciudat câte multe lucruri s-au schimbat de atunci. Am ratat atât de multe...
După ce am ajuns înapoi în vechea mea casă și am despachetat alături de părinți m-am gândit să le fac o surpriză tuturor și m-am dus în parcul unde eram convinsă că îi voi găsi. Și nu m-am înșelat. Erau cu toții acolo. Cele trei persoane alături de care mi-am petrecut cea mai mare din timp încă de pe vremea când abia știam să citim și să scriem cum trebuie. Când i-am văzut mi-am dat imediat seama că ceva se schimbase. Cel mai evident era faptul că mai era încă o persoană cu ei, un băiat brunet cu ochi căprui pe care nu-l mai văzusem până atunci.
Andy a fost primul care m-a văzut, apoi au observat și Alex și Chris. Ne-am îmbrățișat, apoi mi l-au prezentat pe noul băiat, Ryan. Ne-am așezat pe iarbă la umbra unui copac, iar ei m-au pus la curent cu tot ceea ce se întâmplase cât timp nu fusesem alături de ei. Și se întâmplaseră multe. Prea multe, aș putea spune.
La un moment dat m-am oferit să fac cinste cu niște sucuri, apoi am luat-o din loc spre tonomat. Iar acum, stând acolo și privindu-i cu mâna streașină la ochi pentru a mă feri de soare, am realizat într-adevăr câte se schimbaseră. Cred că cel mai tare mă uimiseră toate lucrurile prin care trecuseră Alex și Chris. M-a trecut un fior de vinovăție la gândul că nu avusesem nici cea mai vagă idee despre toate astea până acum și, cel mai rău, că nu am putut fi alături de ele.
Și ele se schimbaseră mult, mai ales Alex. Privind-o în timp ce se ciondănea cu Andy și amândoi râdeau mi-am dat seama că nu mai era aceeași cu cea de la care îmi luasem adio atunci când tata fusese transferat în interes de serviciu. Ca imagine nu se schimbase cu nimic: același păr negru și scurt, același breton, aceeași ochi mari și verzi. Și totuși, nu mai era fata aceea complet aeriană, cam nehotărâtă uneori, care nu ar fi fost în stare să se descurce de una singură într-o situație mai... cum să zic? Complicată. Da, ăsta e cuvântul. Acum aveam senzația că nu o cunosc. Sau, mai bine zis, că nu o mai cunosc la fel de bine ca înainte.
Ce ciudat, am gândit oarecum amuzată. Și când mă gândesc că eu eram una dintre persoanele care o cunoșteau cel mai bine... După ultimul gând m-a trecut un val de tristețe. Aș fi vrut să nu trebuiască vreodată să plec, aș fi vrut să fi putut să fiu alături de ele în acele momente.
- Ești în regulă?
Am recunoscut vocea lui Chris, iar când m-am uitat la ea am observat că mă privea îngrijorată.
- Sunt bine, am zis după o scurtă pauză. Doar că... ei bine, multe lucruri s-au schimbat, inclusiv tu, inclusiv Alex.
A privit câteva secunde spre sora ei, apoi s-a întors din nou spre mine, iar acum zâmbea.
-Te înșeli, mi-a zis. Nimic nu s-a schimbat atât de mult cât crezi tu. Noi suntem exact la fel. Poate părem diferite acum, dar, crede-mă, de fapt nu suntem. Poate că am mai învățat câte ceva între timp, dar, de fapt, suntem exact aceleași persoane care eram atunci când ne-am luat adio de la tine.
Vocea ei era sigură, iar vorbele ei m-au pus pe gânduri. Apoi am privit-o din nou pe Alex, care râdea, dar nu mi-am dat seama imediat de ceea ce a vrut Chris să-mi spună.
Am luat sucurile și ne-am dus înapoi la ei, iar după ce le-am împărțit m-am uitat la fiecare din cei trei. Iar atunci am înțeles: Chris avea dreptate. De fapt, lucrurile nu se schimbaseră chiar atât de mult, iar ei erau aceiași cu cei pe care îi știam eu, cei alături de care făcusem foarte multe năzbâtii.
Aceiași, am gândit, iar acum zâmbeam și eu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu