Different worlds

E târziu... E foarte târziu. 
Și totuși, încă mai sunt aici. Încă mai stau și așteaptă. Ce? De asta nu îmi pot da seama. 
Au pierdut...
E ciudat. Gândul ăsta ar trebui să mă facă fericit. Până la urmă, în toți acești ani, nu asta am așteptat? Ziua în care vom reuși s-o prindem pe una de-a lor? Și atunci, din moment ce asta e adevărat, de ce mă simt atât de lipsit de viață, atât de... trist? Stând și privindu-le pe cele două care acum par a fi niște stane de piatră simt înțepături puternice în piept. 
Acum câteva luni, când am aflat adevărul despre ele, despre cele pe care le considerasem a fi familia mea, am crezut că toată lumea mea s-a prăbușit. Ele ar fi trebuit să fie dușmanele mele cele mai mari, ar fi trebuit atunci să plec și să-i informez pe ceilalți. Și totuși... nu am putut să o fac. A existat o forță complet necunoscută mie care m-a oprit din a mă duce direct la sediul echipei și a le dezvălui adevărata identitate a acelor fete. Iar apoi, când ea a venit după mine pentru a mă ruga să mă întorc, pentru a-mi spune câtă nevoie au fetele acelea două de mine, nu am putut să nu o ascult.
Am crezut că totul va fi bine în cele din urmă. Am crezut că voi putea ascunde de ei, de cei care m-au antrenat, faptul că ele nu erau, de fapt, niște persoane normale. Dar m-am înșelat. Iar acum e prea târziu să mai pot schimba ceva.
Și, în timp ce stăteam acolo și le priveam, știind că ele nu aveau nici cea mai vagă idee că eu sunt acolo, mi-am dat în sfârșit seama de un lucru pe care ar fi trebuit să-l știu de mult timp: eu nu fac parte din lumea lor și nu voi face niciodată parte din ea...
Și atunci de ce îmi e atât de greu să plec?

Comentarii

Trimiteți un comentariu