marți, 27 noiembrie 2012

Epilog

Știu că ar trebui să fiu fericită pentru el. Chiar știu asta. Până la urmă, am acceptat de mult ideea că eu pentru el nu voi fi nimic mai mult decât prietena cea mai bună, cea care îl cunoaște cel mai bine și... atât. 
La un moment dat, chiar am vrut să-i spun ceea ce simt, dar nu am avut curajul să o fac. Nu pentru că mi-ar fi fost teamă că nu ar fi simțit același lucru, pentru că, la drept vorbind, știam că șansele astea erau minime. Ci pentru că mi-a fost teamă să nu-l pierd ca și prieten. Iar atunci când mi-a spus că vrea să o cucerească pe fata aceea nu am putut să nu-l ajut, chiar dacă nu-mi convenea deloc situația.
Iar acum, privindu-i cum râd și se înghiontesc și cât de fericiți par împreună mi se strânge inima în piept. Pentru că înainte mă amăgeam cu gândul că e singur și că poate la un moment dat voi avea curajul necesar să-i mărturisesc totul. Acum însă știu că e prea târziu pentru asta. 
Și, știți ceva? Chiar dacă îmi simt inima cât un purice și știu că am pierdut șansa care mi s-a oferit, nu pot spune că sunt neapărat tristă. Pentru că, mai presus decât orice, el este prietenul meu cel mai bun, și știu că va fi întotdeauna, și, chiar dacă poate sună ciudat, sunt fericită pentru el. Chiar sunt.
Chiar dacă în adâncul minții mele există o voce care îmi țipă că poate nu am luat decizia corectă, că poate ar fi trebuit să lupt mai mult. Dar nu contează. Pentru că știu că acea voce își va pierde din putere odată cu trecerea timpului și tot ce va rămâne în urmă va fi probabil un mare vid.

2 comentarii:

  1. Mda, dar ce am scris nu are nicio legătură cu mine, e doar ceva ieșit din minunata mea imaginație:))

    RăspundețiȘtergere