O poveste de suflet pentru suflet

"ZIUA DE AZI E O ZI SPECIALĂ 

Acum douăzeci de ani lucram ca și taximetrist ca să mă întrețin. Într-o noapte când am ajuns la o comandă, la 2:30 AM, clădirea era acoperită în întuneric, doar cu excepția unei singure lumini la o fereastră de la parter... 
În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. 

Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. 

Deci am mers și-am bătut la ușă .
- Doar un minut, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. 
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. 
După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. 
Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca și o femeie dintr-un film din anii '40. 
Lângă ea era o valiză mică de nailon. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai nici un ceas pe pereți, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă. 
- Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină? Zise ea. 
Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitatea mea. 
- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată. 
- Oh, sunteți un băiat așa de bun! Zise ea 
Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă, și apoi m-a întrebat:
- Ai putea să conduci prin centrul orașului? 
- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid. 
- Oh, nu contează, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil... 
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteietori...
- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie... a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp...
În tăcere am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.
- Pe ce rută ați vrea sa merg? Am întrebat. 
Pentru următoarele două ore am condus prin oraș. 
Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca și operator pe lift. 
Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obișnuia sa meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere. 
Cum prima aluzie de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-o dată: 
- Sunt obosită... Hai să mergem. 
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse. 
Era o clădire ieftină, ca și o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi cum am și ajuns acolo. Erau atenți și concentrați asupra fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile. 
- Cât vă datorez? A întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul. 
- Nimic, am zis eu. 
- Dar trebuie și tu să te întreții. 
- Nu vă faceți griji... sunt și alți pasageri, am răspuns eu. Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere. 
- Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc.  
I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții. 
În spatele meu, o ușă se închisese... Era ca și sunetul de încheiere a unei vieți... Nu am mai luat alți pasageri în tura aceea de lucru. 
Am condus pierdut în gânduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi. 
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura? 
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec? 
Uitându-mă în urmă nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viață. 
Suntem condiționați să credem că viețile noastre se învârt în jurul unor momente mărețe. Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere - frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva puțin, ceva neînsemnat.
OAMENII S-AR PUTEA SĂ NU-ȘI AMINTEASCĂ EXACT CEEA CE AI FĂCUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR ÎNTOTDEAUNA ÎȘI VOR AMINTI CUM I-AI FĂCUT SĂ SE SIMTĂ!!! Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o sperăm, dar cât timp suntem aici putem de asemenea să dansăm. În fiecare dimineață când îmi deschid ochii, îmi spun : "Ziua de azi este o zi specială!" 
Amintiți-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat!!!"

Comentarii