A better world?

Toți spun că e mai bine acum. Că înainte era prea mult haos, prea multe războaie, prea multe vieți pierdute inutil, prea multă suferință. Și că, datorită noilor noștri lideri, toate astea nu mai există. Că trăim într-o lume mult mai bună. Ni se reamintește constant faptul că oamenii erau mereu responsabili pentru asta, sau mai bine zis că libertatea lor de a face tot ce își doreau îi făcea să creadă că au dreptul să facă foarte multe lucruri, iar multe dintre ele erau negative. Totul a fost cercetat și s-a ajuns la concluzia că toate problemele porneau de la cei care aveau prea multă imaginație și erau lăsați să-și folosească liber creativitatea. Cei care își lăsau liberi imaginația și visau la tot felul de chestii, care de cele mai multe ori se dovedeau a fi imposibil de atins. Ni se spune că hoții și acei criminali periculoși erau dintre cei rebeli, cei care se lăsau conduși de creativitatea minții lor, sau care se lăsau inspirați de romanele polițiste ce se publicau pe vremurile acelea.
Azi nu mai există astfel de cărți polițiste, fantasy, romantice, science fiction sau alte astfel de genuri. Publicarea lor este interzisă, iar cei care încearcă să treacă această barieră sunt imediat arestați. De fapt, orice fel de act de creație era interzis, și orice avea legătură cu acest gen de lucruri fusese distrus, sau cel puțin noi așa știam. Ce se întâmpla cu cei prinși până și practicând ceva ce aducea a act de creație ce erau arestați nu se știe cu siguranță, dar toți spun că cel mai probabil sfârșesc morți.
Singurele cărți care se mai pot găsi prin biblioteci sunt cele istorice și cele ce istorisesc fapte reale și manuale școlare. Cât despre muzică, mai există doar cea clasică: Mozart, Beethoven etc. Și atât. Picturi nu mai există nicăieri. Tot ce știu despre ele este ce ni se mai povestește pe la școală.
Credeam că trăim într-o lume mai bună acum, exact așa cum ni se spunea. Chiar credeam. Nu îi puteam înțelege pe bătrânii pe care îi întâlneam pe stradă și pe care îi auzeam oftând și vorbind pe șoptite despre vremurile de demult, când totul era liber. Când adolescenții făceau lucruri care mai de care mai trăznite, își vopseau părul în culori care de care mai ciudate și care atrăgeau atenția, fetele își dădeau cu oje la fel de colorate și toți își petreceau timpul pe internet, sau mergeau la filme, sau citeau cărți, își făceau bloguri și tot felul de alte chestii la care acum nu mai există acces. Filmele au luat drumul cărților, cât despre internet... e atât de verificat încât nu mai există acea libertate despre care aud atâtea. Obișnuiam să mă întreb cum fusese pe atunci și uneori încercam să-mi imaginez, dar nu obțineam nicio imagine clară.
O întrebasem pe mama la un moment dat despre cum era atunci, dar ea nu îmi spune mare lucru. Nu pentru că i-ar fi fost teamă, era o persoană foarte curajoasă de când o știam, ci pentru că asta o întrista prea tare. Îi aducea aminte de lucruri de care îi era foarte dor, așa cum îmi spusese chiar ea, și de tata pe care îl iubise enorm. Nu îl întâlnisem niciodată. Murise, din câte știam, atunci când eu încă nu împlinisem doi ani. Nu știu  cum murise sau de ce, mama nu îmi spusese asta niciodată. Am o singură poză  cu el, care nu este însă foarte clară. Dar zâmbește în ea, iar asta îmi e de ajuns.
Apoi într-o zi, în timp ce-mi făceam curat în cameră am găsit ceea ce părea a fi o ușă secretă. Curioasă, am deschis-o, iar ceea ce am descoperit mi-a luat respirația. Era plină cu cărți, foarte multe cărți, și CD-uri și DVD-uri și articole de prin diverse ziare de care eu nu auzisem. Am început să le cercetez și am descoperit că unele din acele cărți și articole erau scrise chiar de tata. Erau încercările lui de a le lumina mințile oamenilor și de a-i face să înțeleagă că lumea asta nu e așa perfectă cum cred ei că e, că suntem mințiți. Unele din cărțile pe care le scrisese erau din genurile interzise. Am citit tot ce scrisese el și mi-am dat seama că avea dreptate, trăiam o minciună. Minciuna pe care ne-o băgaseră pe gât dragii noștri conducători.
Acum stând în piață și ascultând același discurs al președintelui, care ne povestea despre cât de groaznice erau acele vremuri și cât de bine este acum nu încetam să mă gândesc la ceea ce găsisem. Cum putuse cineva să creadă că acea muzică și acele filme și cărți erau problema? Nu era nimic rău în ele. Erau superbe!
Mi-am strâns pumnii și un zâmbet amar mi-a răsărit pe față. Tata fusese unul dintre, așa numiții, rebeli, cei care încercaseră să le deschidă ochii acestor bieți nenorociți care credeau tot ceea ce le spunea. Eșuase, iar încercarea asta îl costase viața, dar cel puțin el făcuse ceva. Nu stătuse pasiv, înghițind toate aceste minciuni. Nu eram furioasă sau tristă pentru că din cauza asta își pierduse viața și nu avusesem șansa de a-l întâlni. Eram tristă doar pentru că vorbele lui nu reușiseră să-și atingă ținta. Și eram mândră de el, mândră să pot spune că eram fiica lui. Pentru că fusese printre oamenii curajoși, printre cei care considerau că era mai bine să încerce și să piardă decât să nu încerce deloc.
Această luptă trebuia continuată!

Comentarii