duminică, 24 februarie 2013

Citate

Feriți-vă de idioți. - Lemmy Kilmister

Și când razele de soare zilele-ți vor lumina, Numără-le doar pe astea, Și adu-ți aminte de prietena ta. 

Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima.

Oricine merită a doua șansă.

Nu știm ce înseamnă fericirea decât în momentul în care pleacă valvârtej pe lângă noi. - Marcel Achard

Să fii întotdeauna o versiune de primă mână a propriei persoane, nu una de mâna a doua a altcuiva. - Judy Garland

Pentru orice lucru există două momente, cel potrivit și cel ratat. - Stan Nadolny

E simplu să iei viața în serios. Și e dificil să iei viața în glumă. - Erich Kastner

Unele adevăruri nu trebuie cunoscute, pe altele nu e nevoie să le rostești, iar altele trebuie spuse. - Wilhelm Busch

Unii nu-și găsesc inima înainte de a-și pierde capul. - Friedrich Nietzsche

E adevărat că banii nu aduc fericirea. De fapt, este vorba de banii celorlalți. - George Bernard Shaw

Minciuna este un foarte trist înlocuitor al adevărului, dar singurul descoperit până acum. - Elbert Hubbard

Ce trai fericit am avea dacă ne-am preocupa mai puțin de treburile altora și mai mult de ale noastre. Oscar Wilde

Măreția lumii este întotdeauna pe măsura măreției spiritului care o contemplă. Cel bun își găsește aici paradisul, cel rău își întâlnește deja de aici infernul său. - Heinrich Heine

Inteligența este capacitatea omului de a-și accepta mediul. - William Faulkner

Dacă ne gândim că toți suntem nebuni, atunci s-a lămurit totul în viață. - Mark Twain

Zeița Fortuna ne zâmbește, Dar poate că nu-i fericirea desăvârșită; Și atunci când ne oferă o zi de vară, Ne dăruiește și țânțari. - Wilhelm Busch

Cel care minte s-a gândit, totuși, la adevăr. - Oliver Hassenkamp

Cel mai mare mincinos este acela care se descurcă mințind cel mai puțin. - Samuel Butler

sâmbătă, 23 februarie 2013

"Ce să fac cu moștenirea?" de Kerstin Gier

Așa, să văd ce aș putea spune despre cartea asta. Sper să iasă ceva ce să aibă sens. În primul rând, țin să menționez că am terminat de citit cartea aceasta în două zile. Mi-a plăcut atât de muuult.
Deci, este vorba despre Carolin, o tânără în vârstă de douăzeci și șase de ani, care este supradotată. Mai exact, are un IQ de 158, vorbește în jur de șapte limbi, are trei licențe, cântă la mai multe instrumente și poate face calcule extrem de complicate în minte. Vă puteți închipui și singuri cam ce crede lumea în momentul în care află despre acest aspect al ei. Dar viața ei ia o turnură neplăcută și de asemenea neprevăzută atunci când soțul ei, în vârstă de cincizeci și trei de ani, moare în urma unui atac de cord. Ajunsă în acest punct, Carolin nu doar că este devastată de această veste, pentru că îl iubise extrem de mult pe soțul ei, dar se vede pusă față în față cu o moștenire de care nu avusese niciun habar până atunci. Ca și faptul că, de fapt, Karl fusese mult mai bogat decât știuse ea. Iar respectiva moștenire este vânată și de fratele decedatului, dar și de cei trei copii, dintre care fiul acestuia, Leo, fusese de asemenea iubitul lui Carolin înainte ca ea să se căsătorească cu tatăl lui.
La insistențele surorii ei, ajunge și la un terapeut, care să o ajute să își revină după tragedie, iar la un moment dat își găsește și un prieten în persoana unui farmacist foarte simpatic.
Cum am zis, mi-a plăcut mult cartea asta. Ce-i drept, nu mi s-a părut a fi la fel de amuzantă precum Mă sinucid altă dată, dar și povestea asta are propriul ei farmec, iar umorul și ironia nu lipsesc nici ele din peisaj.
Mi-a plăcut faptul că, deși totul se învârte în jurul unei tragedii, autoarea a reușit să facă din acest subiect unul destul de haios, deși nu aș fi crezut așa ceva posibil. Chiar am râs de câteva ori pe parcursul cărții, mai ales la început, datorită atitudinii pe care o avea Carolin față de cei din jur, pe care ajunsese să-i considere niște idioți. Iar răspunsurile ei la anumite întrebări mi s-au părut foarte haioase. Mi-a plăcut și de Carolin ca persoană, mai ales că, având un IQ atât de mare, și vrând să fie considerată o persoană normală atunci când era iubita lui Leo, reușește să ajungă în niște situații comice. Adică, mie așa mi s-a părut.
Și, deși cartea asta nu a fost la fel de haioasă ca Mă sinucid altă dată, mie una mi-a plăcut mai mult cartea asta decât cea menționată mai devreme. Poate pentru că mi-a plăcut mai mult personajul principal. Mi s-a părut o persoană puternică, având în vedere încurcătura în care ajunge după moartea soțului ei și a faptului că fratele lui nu știe exact unde anume ar trebui să se oprească cu insistențele. Și mi-a plăcut și de farmacistul care îi devine prieten. Chiar avea nevoie de unul, iar el a fost un personaj foarte simpatic, genul de persoană pe care te poți baza.
În orice caz, cartea asta are un farmec al ei, iar eu o recomand, pentru că e și ușor de citit, are și o poveste drăguță, personaje pe măsură și umorul care m-a atras din prima la cărțile acestei autoare.

Recenzie scrisă în cadrul campaniei vALLuntar 2; campania este inițiată de către Grupul Editorial All, cu sprijinul ROMSILVA. Dacă se strâng 15 comentarii la această recenzie, o echipă de voluntari ai editurii all vor planta un copac :) Deci chiar vă invit să comentați ^^ Cartea o puteți comanda de aici.

vineri, 22 februarie 2013

Lessons learned

Tocmai când ziceam că nu mai pun muzică pe blog prea curând, am găsit melodia asta care mi se pare  superbă:x Și nu m-am putut abține să nu o pun :))
Sper să vă placă și vouă ^^

joi, 21 februarie 2013

Beautiful creatures

Ăsta e un film pe care am decis să-l văd mai mult de curiozitate și pentru că am văzut în trailer niște efecte destul de bune. Zic de acum că eu nu am citit cartea, deci nu aveam cine știe ce idee legat de poveste. Deși trebuie să recunosc că am găsit niște spoilere pe internet, că nu m-am putut abține. Dar să revin la subiect.
Din câte am înțeles din film, Ethan are timp de câteva luni vise despre o fată al cărui chip nu-l poate vedea, dar crede că dacă o întâlnește ceva rău urmează să se întâmple. Apoi, la școala din micul oraș în care locuiește el apare o nouă elevă, anume Lena. Iar despre ea și familia ei oamenii din oraș, care sunt extrem de credincioși, prea credincioși chiar, nu au o părere tocmai bună. Fiecare vine cu tot felul de ipoteze care mai de care mai ciudate despre familia ei. Asta în parte și pentru că tot felul de lucruri ciudate încep să se întâmple după venirea lor. În fine, nu o mai lungesc, că nu are rost, familia asta e într-adevăr diferită, iar Ethan se îndrăgostește de Lena și viceversa, dar se pare că la mijloc mai există și un blestem. Mai departe nu zic, că nu vreau să stric totul pentru cei care nu știu povestea și toate cele. 
Din punctul meu de vedere, filmul ăsta nu e chiar cine știe ce. Nu e nici groaznic, dar nici nu pot să zic că m-ar fi dat pe spate. A fost ok. Mi-au plăcut mai ales momentele comice, care au fost destule, deși tot am impresia că o anumită replică a fost pusă acolo cu scopul de a face trimitere la seria Twilight. Trecem peste. A, și a fost și o idee legată de sacrificiu în film și o mică întorsătură de situație care chiar mi-au plăcut, a fost ceva la care nu m-am așteptat. Muzica de pe fundal a fost de asemenea bună și nici efectele speciale nu au fost rele. Iar actorii eu cred că și-au făcut bine treaba. Ce nu mi-a plăcut a fost mai ales faptul că totul parcă s-a petrecut mult prea repede. Un pic cam prea brusc. Și au fost mai multe chestii pe care nu le-am înțeles pe deplin și din câte am aflat de pe internet în carte anumite lucruri se petrec cu totul altfel decât au fost ele prezentate în film. Acum, așa cum am zis, nu am citit cartea, deci nu știu dacă e așa sau nu, dar am mai citit undeva că în film multe lucruri din carte au fost schimbate. 
Concluzia ar fi că e un film drăguț, nu cine știe ce, dar nu toate filmele trebuie să fie ceva extraordinar. Oricum, mie mi-a plăcut, m-am relaxat după o zi destul de plictisitoare și parcă prea lungă, deci e ok. Dacă vreți să-l vedeți, eu cred că nu aveți ce să pierdeți. 

miercuri, 20 februarie 2013

Nou la mine în bibliotecă(6)

Azi sunt fericită pentru că au ajuns cărțile din campania vALLuntar 2 :D 
Ele sunt:
Insomnia de Charlie Huston
Ce să fac cu moștenirea de Kerstin Gier

Recent mi-am mai luat și Mă sinucid altă dată de Kerstin Gier, a cărei recenzie o puteți găsi aici. Dar nu i-am făcut poză atunci, iar acum se află la altcineva, deci cam asta ar fi tot ce voi posta de data asta :))
Oricum, abia aștept să mă apuc să citesc aceste două cărți :D 

marți, 19 februarie 2013

Choose

Uneori nu vrei să crezi că anumite lucruri chiar s-au întâmplat în realitate. Și îți spui că poate totul a fost doar un coșmar, că te vei trezi de dimineață și îți vei da seama că totul este exact la fel cum a fost ieri și exact cum ar trebui să fie. Și că, de fapt, tot restul a fost doar rodul imaginației tale. Ar fi atât de frumos.
Da realitatea este crudă. Foarte crudă. În realitate, te trezești, îți dai seama că te minți singur și că lucrurile nu vor fi niciodată așa cu îți dorești tu să fie. Și atunci ai de ales: poți să stai să te gândești întruna la cât de nedreaptă e viața și să îți imaginezi cum ar fi putut lucrurile să fie într-un cu totul alt context. Sau poți să te ridici, să-ți dai cu apă rece pe ochi, să te îmbraci, să te aranjezi și să continui să pui un picior în fața celuilalt sperând că ziua de azi va fi mai bună și că, în cele din urmă, totul se va aranja de la sine, exact așa cum ar trebui să fie.
Este în totalitate alegerea ta. Doar a ta.

duminică, 17 februarie 2013

3 pisicuțe și un câine :3

Deci cred că e clar deja că am o slăbiciune imensă pentru câini și pisici :)) Iar cei din video-ul de mai jos sunt pur și simplu prea cuuute :x
Enjoy ^^

sâmbătă, 16 februarie 2013

"Mă sinucid altă dată" de Kerstin Gier

Atunci când mi-am luat cartea asta știam că va fi cel mai probabil haioasă, dar nu mă așteptam să râd de una singură cu ea în mână. Mi-a depășit așteptările complet.
Gerri, pe numele complet Gerda Thaler, este o femeie în vărstă de treizeci de ani, cu trei surori care o duc din toate punctele de vedere mai bine decât ea, necăsătorită, scriitoare de romane în foileton, ai cărei părinți nu ar recunoaște de față cu nimeni că fiica lor cea mai mică este scriitoare. În urma mai multor evenimente, printre care și pierderea slujbei, Gerri decide să-și termine socotelile cu viața, care ei i se pare și așa groaznică, și începe să-și creeze un plan de sinucidere. Face ea rost de treizeci și cinci, parcă, de somnifere, își cumpără o rochie nouă, cu pantofi asortați, își aranjează părul și închiriază o cameră la un hotel scump pentru a-și pune capăt zilelor în stil mare. Doar că, așa cum se zice, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, iar Gerri nu reușește să-și ducă la îndeplinire planul. Iar cum va trebui să dea ochii cu toate rudele și prietenii cărora le trimisese scrisori de adio în care le zicea pe șleau tot ceea ce crede despre ei. Vă dați seama că un asemenea gând nu îi prea place, dar în cele din urmă nu prea mai are cum să evite acest eveniment.
Cartea asta mi s-a părut pur și simplu comică. Cum am mai zis, râdeam de una singură cu ea în mână. Kerstin Gier a luat niște întâmplări care în mod normal sunt jenante și le-a transformat în ceva extrem de amuzant. Iar scrisorile alea chiar au fost distractive.
Sincer, mie chiar mi-a plăcut de Gerri de la început până la sfârșit. Este o persoană foarte simpatică, iubitoare, dar care la nevoie, mai ales după încercarea de sinucidere, începe să-i înfrunte pe toți, mai ales pe rude, și să le spună lucruri pe care înainte nu ar fi avut curajul să le spună. Mi-a plăcut aici faptul că își dă seama că la un moment dat trebuie să îi înfrunte pe cei din jur în loc să-i lase să o critice întruna. Și apropo de rudele ei, oameni mai enervanți nu am mai întâlnit în altă carte până acum, în frunte cu mama ei. Iar după ce am avut ocazia să văd cum sunt rudele ei de fapt și, mai ales, cum era propria ei mamă, am început să înțeleg de ce săraca fată decisese să-și pună capăt zilelor.
Cartea asta chiar o recomand oricui. Este extrem de haioasă, are și partea necesară de romantism, plus multele întâmplări prin care trece Gerri pe tot parcursul cărții care te face să nu o poți lăsa din mână. O carte care chiar merită citită.

Recenzie scrisă în cadrul campaniei vALLuntar 2; campania este inițiată de către Grupul Editorial All, cu sprijinul ROMSILVA. Dacă se strâng 15 comentarii la această recenzie, o echipă de voluntari ai editurii all vor planta un copac :) Deci chiar vă invit să comentați ^^ Cartea o puteți comanda de aici.

vineri, 15 februarie 2013

Words from books...(25)

Like a wild animal, the truth is too powerful to remain caged. — From the Candor faction manifesto

Both of us watch the purification happen, and I wonder if he is thinking what I am: that it would be nice if life worked this way, stripping the dirt from our lives and sending us out into the world clean. But some dirt is destined to linger.

“What did they—” he starts, but I stop him with my lips. He kisses me back, but too quickly, so I sigh heavily.
“That was lame,” I say. “Okay, no it wasn’t, but …”
I stand on my tiptoes to kiss him again, and he presses his finger to my lips to stop me.
“Tris,” he says. “What did they do to you? You’re acting like a lunatic.”
“That’s not very nice of you to say,” I say. “They put me in a good mood, that’s all. And now I really want to kiss you, so if you could just relax—”
“I’m not going to kiss you. I’m going to figure out what’s going on,” he says.
I pout my lower lip for a second, but then I grin as the pieces come together in my mind.
“That’s why you like me!” I exclaim. “Because you’re not very nice either! It makes so much more sense now.”
“Come on,” he says. “We’re going to see Johanna.”
“I like you, too.”
“That’s encouraging,” he replies flatly. “Come on. Oh, for God’s sake. I’ll just carry you.”

Did I want to? Or was it nice to forget about anger, forget about pain, forget about everything for a few hours?
“Sometimes,” he says, sliding his arm across my shoulders, “people just want to be happy, even if it’s not real.”

I didn’t realize until that moment that Dauntless initiation had taught me an important lesson: how to keep going.

I decide to keep the shirt to remind me why I chose Dauntless in the first place: not because they are perfect, but because they are alive. Because they are free.

People, I have discovered, are layers and layers of secrets. You believe you know them, that you understand them, but their motives are always hidden from you, buried in their own hearts. You will never know them, but sometimes you decide to trust them.

Insurgent by Veronica Roth

joi, 14 februarie 2013

Jack Reacher

Deci, povestea din filmul ăsta sună cam așa: într-un oraș, cinci oameni sunt uciși de către un lunetist profesionist. Poliția, în urma anchetării zonei din care acesta trăsese, îl găsește pe vinovat, care pretinde că este, de fapt, nevinovat. Și cere să fie chemat un anume Jack Reacher. Cel din urmă, văzând știrea se duce la sediul poliției, convins fiind că respectivul este vinovat. Dar, pentru a se convinge și pe el însuși și pe avocata care îl apăra, decide să cerceteze cazul în amănunt. Iar de aici ajunge să afle mult mai multe decât se aștepta și să se implice în niște chestii destul de complicate.
Filmul ăsta, sau mai exact povestea la care se ajunge după ce Jack Reacher începe să pună lucrurile cap la cap, mi s-a părut foarte întortocheată. Și, la final, mi s-a părut că prea s-au complicat unii să facă tot felul de chestii având în vedere motivul pentru care au pus la cale un asemenea plan complicat.
În cele din urmă, filmul a fost cam ceea ce mă așteptam să fie: multă acțiune, gloanțe, morți și Tom Cruise bătând la tipi răi ca la fasole, ca să zic așa. Doar la partea aia foarte întortocheată din poveste nu mă așteptasem și nici la faptul că Tom Cruise va fi și un soi de detectiv în filmul ăsta.
În concluzie, dacă vă plac astfel de filme sau sunteți fani ai lui Tom Cruise, eu zic că merită să-l vedeți. Nu e chiar o minunăție de film, nu e nimic excepțional la el, dar e polițist, are și momente comice, iar mie una mi-a plăcut.

miercuri, 13 februarie 2013

Ce e dragostea?

S-a  făcut o anchetă printre copii de 4-8 ani cu tema: ce e dragostea?
Spre surpriza cercetătorilor,  răspunsurile au avut o profunzime peste așteptări.

Când bunica a avut un acces de reumatism de nu se putea apleca să-și dea cu lac pe unghiile de la picioare, bunicul a făcut-o pentru ea, deși și el avea reumatism la mâini. Asta e dragostea!
Rebeca, 6 ani

Când cineva te iubește, are un mod deosebit de a-ți spune numele, încât ți-l simți în siguranță în gura lui!
Billy, 6 ani


Dragoste e când mergi la restaurant să mănânci și dai toți cartofii prăjiți cuiva fără să-i ceri nimic în schimb!
Crissy, 6 ani

Dragoste e când faci pe cineva să zâmbească, chiar dacă e obosit!
Terry, 4 ani

Dragoste e când mama pregătește cafeaua tatii și ia o guriță să vadă dacă a ieșit gustoasă.
Danny, 7 ani

Dragoste e când spui unui băiat că e frumoasă bluza lui și el vine de atunci numai cu bluza aceea.
Noel, 7 ani

Dragoste e când cățelușul tău îți linge toată fața deși l-ai lăsat singurel toată ziua!
Mary-Ann, 4 ani

Când iubești, genele tale flutură în sus și-n jos și de sub ele cad steluțe!
Keren, 6 ani

Când nu iubești e interzis să spui “Te iubesc!”; dar când iubești trebuie să o spui mereu, că oamenii uită!
Jessica, 8 ani

Scopul cercetării a fost de a găsi un copil cu o inteligență afectivă deosebită. Alesul a fost un băiețel de 4 ani  al cărui bătrân vecin tocmai își pierduse soția. când l-a văzut pe bătrân plângând, băiețelul s-a dus la el și i s-a urcat pe genunchi. Mai târziu, mama lui l-a întrebat ce i-a spus bătrânului. 
“Nimic! Pur și simplu l-am ajutat să plângă!”

marți, 12 februarie 2013

Mă gândeam...

Mda... că doar de ce să mă lase creierul meu drag să dorm calumea în sesiune? Păi nu? 
Revenind, totuși. Într-o seară, la un moment dat, cum stăteam eu întinsă în pat și așteptam să adorm, am început să mă gândesc la toate poveștile pe care le scriu și la toate ideile care mi-au tot invadat mintea pentru ele în timp ce eram în sesiune. Că, deh, așa se întâmplă mereu. Când am examene mă chinuie imaginația. Așa, mă gândeam la ele și am început să mă întreb de unde oare toate ideile astea diferite, că vreau să cred că poveștile pe care le scriu sunt destul de diferite una de alta, și am început să-mi amintesc tot felul de chestii pe care mi le imaginam când eram mai mică. Gen 11-12 ani, cam așa. Și la cum au evoluat ideile alea în timp. Și mi-am dat eu seama că, de fapt, ceea ce eu scriu acum sunt într-un fel tot ideile alea de atunci(cu diverse modificări bineînțeles), diversele chestii pe care mi le imaginam eu tot timpul, doar că pe atunci toate aveau același personaj principal. Personaj ce a avut diverse înfățișări și nume, în funcție de ce mai citeam sau mai vedeam pe atunci. Și apoi mi-am mai dat seama că dacă ar fi să adun personalitățile și întâmplările tuturor personajelor din poveștile pe care le-am scris până acum aș ajunge înapoi la acel personaj de atunci. Și după aceea m-a apucat puțintel, așa, nostalgia. Adică, până acum nu mă mai gândisem la asta, iar faptul că de fapt poveștile acelea au pornit cam din același punct m-a făcut curioasă apropo de modul în care ar fi arătat o poveste care le cuprinde de fapt pe toate, în același timp, cu un singur personaj principal, și anume cel menționat mai sus. Și... m-a bufnit râsul. Serios. Am ajuns să mă amuz singură, noaptea, când ar trebui să dorm, pentru că doar eram în sesiune atunci. Eram amuzată pentru că mi-am dat și eu seama cât de ridicol ar suna dacă toate ar fi înghesuite în același document word. Ciudat. Până acum nu îmi trecuse prin cap. 
Dar, în fine, cred că v-am plictisit destul :))

Oricum, oficial am scăpat de sesiune și sunt destul de sigură că voi lua și ultimul examen, pentru că la restul știu ce note am luat, iar per total, având în vedere și faptul că asta este prima sesiune, sunt destul de mulțumită de ceea ce am reușit să fac. Adică, mă așteptam să fie mult mai rău, pentru că, na, nu prea știam eu cu ce se mănâncă sesiunea și toate cele, dar în cele din urmă nu a ieșit deloc rău, din punctul meu de vedere. 
Deci am o săptămână la dispoziție acum pentru a face tot ce îmi trece prin cap și pentru a mă odihni. În plan sunt următoarele: 
- dormit muuult
- scris
- citit
- stat pe net
- ascultat muzică
Și... cam atât. Nu e cine știe ce postare, dar mai nou îmi place să scriu astfel de chestii :))

luni, 11 februarie 2013

"Insurgent(Divergent #2)" de Veronica Roth

Deci după ce am citit Divergent chiar aveam așteptări mari de la volumul al doilea. Și acesta nu s-a ridicat la nivelul lui Divergent și în cele din urmă am rămas puțin dezamăgită. Adică, am înțeles că Tris se simțea vinovată pentru Will și era tristă pentru moartea părinților ei, dar la un moment dat toată vinovăția asta pe care tot insista m-a cam obosit și enervat puțin. Iar Four aka Tobias, nu știu, dar parcă nu mi-a mai plăcut la fel de mult ca în primul volum. Au fost câteva situații în care și el m-a sâcâit pentru că nu am reușit să înțeleg de ce anume s-a comportat într-un anumit fel. Deși recunosc că a fost un moment într-una dintre facțiuni în care el a fost implicat care mi s-a părut pur și simplu funny, pentru că pe de o parte era atât de calm și de hotărât pe ce făcea, că oponentul lui a rămas cam fără reacție, iar pe de altă parte pentru că toată chestia s-a terminat cam repede din punctul meu de vedere.
Dar să o iau totuși cu începutul. Cartea asta începe exact unde s-a terminat primul volum, cu ei în tren îndreptându-se spre sediul Amity. Am decis să las denumirile în engleză pentru că parcă sună mai bine decât în română. Așa, cât se află aici se întâmplă o chestie de asemenea funny, dar care o implică pe Tris. Cea de mai devreme se petrece după ce ajung în sediul lui Candor. Și cred că dacă mai povestesc mult încep să dau spoilere și nu vreau asta.
Ideea principală ar fi că totul pare să se învârtă în jurul unui mare secret, care e motivul pentru care Jeanine a plănuit tot atacul acela din primul volum, pe care Tris nu reușește să-l afle de la Marcus la începutul cărții și care apoi e puțin dat uitării cât își mai revin cu toții și care mai e menționat în ultimele 100 de pagini ale cărții. Și apropo de final, din punctul meu de vedere finalul ăla a salvat întreaga carte. E o idee care pe mine m-a pus puțin pe gânduri, deși știam cum se termină cartea pentru că după vreo 240 de pagini am început să caut spoilere pe internet.
Ok, acum vreau să mă leg puțin de Tris. În volumul ăsta parcă s-a străduit să facă exact opusul a ceea ce ar fi fost normal să facă și ceea ce îi spuneau ceilalți că ar fi bine să facă sau nu. Deci pur și simplu a avut un comportament pe care în cele din urmă nu am reușit să îl înțeleg prea bine. Ok, am aflat și ce înseamnă Insurgent pe la final și parcă s-au mai legat puțin niște chestii, dar totuși.
În fine, acum chiar sunt curioasă de ce se va întâmpla mai departe, pentru că marele secret prezentat la sfârșit a rămas cam în aer așa. Adică, îți dă câteva detalii despre toate facțiunile alea și despre ce se presupune că ar trebui să facă cei care sunt Divergenți după care se rupe filmul. A, și ceva despre cum e lumea în afara acelui gard care îi ținea pe ei înăuntru. Ar fi mers mai multe detalii pentru că eu una sunt puțin confuză. Adică, nu mi-e clar ce ar trebui ei să facă mai departe, motiv pentru care chiar vreau să citesc volumul următor. Și sper de asemenea să fie mai bun decât Insurgent. Iar Tris ar fi bine să se adune odată pentru că dacă o ține tot așa nu o văd prea bine. Deși recunosc că la final am înțeles de ce a ales așa cum a făcut-o, deși eram convinsă că aia mă va enerva și mai  mult.
Deci asta ar fi părerea mea despre acest volum, îl aștept pe următorul și sper să fie epic.

duminică, 10 februarie 2013

Skyfall

Prima melodie a lui Adele care chiar îmi place :D E chiar drăguță :) Și prevăd că o voi asculta încontinuu pentru o perioadă :))
Nu am văzut încă filmul, dar chiar aș vrea să-l văd la un moment dat :)

sâmbătă, 9 februarie 2013

La schi

Azi plănuisem să postez altceva, dar cum între timp mi s-a întâmplat o chestie foarte funny, din puntul meu de vedere și al celor care au fost martori, m-am decis să povestesc și aici.
Cum am terminat sesiunea, iar la munte s-a anunțat că e zăpadă și vreme bună pentru schi și cum eu nu am mai schiat de vreun an, am decis să merg. De menționat aici că eu am început să schiez pe la vârsta de 7-8 ani și că mă pricep destul de bine la asta. Așa, plecăm de dimineață eu, fratele meu, un unchi și un prieten în Sinaia la schi. La început merg eu mai încet, până mi-am mai reamintit ce și cum, apoi am mers mai relaxat. Eram întotdeauna ultima din grup, dar asta nu era important. Acum, trebuie să spun că era o ceață destul de densă pe pârtii și, în consecință, mergeam mai cu precauție cu toții, că nah. Fratele meu și unchiul știau pârtiile deci ne ghidau și pe restul. În fine, la un moment dat iese soarele, se mai duce ceața pentru circa 10-15 minute, după care revine. Pe o anumită pârtie la un moment dat trebuia să mergem mai cu viteză pentru a putea urca un deal. Primele dăți totul fusese ok. Doar că în jurul orei trei după amiază, adică mai pe la finalul programului de funcționare al pârtiilor, mergem noi tot pe ea, prind eu viteză, doar că, deoarece era ceață nu am mai reușit să văd bine pe unde e pârtia și mă decid eu să pun frână. Zis și făcut. Numai că, din cauza vitezei am căzut. M-am rostogolit eu un pic pe acolo, în fine, în cele din urmă m-am oprit. Moment în care mi-am dat seama că mă doare un genunchi. Mai stau eu un pic, după care ajung la concluzia că nu pot să-mi pun schiurile înapoi în picioare și să cobor. Soluția a fost chemarea unui salvamont care să mă ducă și pe mine la cabină ca să cobor de acolo. Vine salvamontul după nu știu câte minute, că na, era ceață, mă duce pe snowmobil în vârful pârtiei, unde era cabana lor, se uită unul la mine, mă întreabă ce și cum, între timp vine și respectivul prieten, și ni se spune că ei, adică salvamonții, voiau să cheme o salvare care să vină la baza pârtiei ca să mă ducă la spital la Azuga pentru nu știu ce radiografie. Eu una nu prea voiam, că nu aveam cine știe ce. În fine, îi spune prietenul respectiv că mă duce el cu mașina la spital la Câmpina, detaliile nu contează. Aici una din fazele amuzante a fost că salvamonții când au zis că mă duc până jos mi-au spus că mă duc pe targă. Eu inițial nu am vrut, că puteam să merg și singură, mai șchiopătat, dar puteam. Bine, nu am reușit să scap și m-am simțit super ridicol, ca să nu mai zic că schiorii de la cabină se uitau ca la spectacol la toată faza. Mă rog, ajungem noi jos, mă urc în mașină și pornim spre Câmpina să văd ce îmi mai vor face și cei de acolo. Mie nu prea îmi ardea de mers la spital, dar am zis, că na, pentru orice eventualitate. Cei de acolo au terminat repede cu mine, că din moment ce nu aveam nimic rupt nu aveau motiv să facă radiografie. Mi-au pus o fașă la genunchi și mi-au spus să-mi dau cu nu știu ce cremă și să mă duc la un medic specialist când ajung înapoi la București. Și asta a fost tot.
Concluzia întâmplării ar fi că mai mult a fost un mare tărăboi în jurul întregii situații, ca să zic așa, pentru că de fapt eu nu am pățit cine știe ce la genunchi. Mă doare, că na, dar genul ăsta de întindere, luxație sau cum i-o zice, că am uitat, trece repede. 
Dar măcar pot să iau partea pozitivă a lucrurilor: am mers și eu pentru prima dată în viața mea cu snowmobilul :)) Acum pot să mă laud cu asta :)) A, și m-am ales și cu o poveste haioasă pe care pot să o spun mai multor persoane :))

vineri, 8 februarie 2013

V for Vendetta

Deci pur și simplu nu-mi pot găsi cuvintele să descriu filmul ăsta. Adică, în timp ce mă uitam la el la un moment dat nu mai reușeam să înțeleg unde vrea să ajungă, iar ăsta a fost unul din motivele pentru care am vrut neapărat să-l vad pe tot. Iar la final... uau, pur și simplu uau. A fost una din acele situații în care la sfârșitul filmului toate se leagă și înțelegi ce a vrut filmul să transmită, iar eu una am rămas plăcut surprinsă. Chiar nu mă așteptam să-mi placă chiar atât de mult. Recunosc că am sărit peste câteva scene, pentru că pur și simplu nu am putut să mă uit la ele, dar nu pentru că ar fi fost mult sânge, ci din alte motive.
Un alt lucru care mi-a plăcut la filmul ăsta a fost personajul principal și anume V. Ce pot să spun? Genial om. Apare pentru prima dată când o salvează pe Evey și are niște replici absolut geniale, pe tot parcursul filmului de altfel. Încă un lucru care mi-a plăcut la ele a fost modul efectiv în care vorbea, deși aici cred că are mai mult legătură cu vocea actorului, dar ce mai contează? Ca să nu mai zic de forța și rapiditatea de care dădea dovadă. Și calmul lui în general. Simpatic personaj, așa puțin mai ciudat cum era el.
Și Evey mi-a plăcut, și de fapt majoritatea personajelor, bine mai puțin acelea negative, deși și ele aveau farmecul lor. Iar replicile tuturor mi s-au părut foarte bine alese. Iar actorii au făcut o treabă excelentă, motiv pentru care la respectivele scene pe care le-am sărit nu m-am putut uita.
Și nu am zis nimic despre povestea filmului. Acțiunea are loc într-un viitor distopic al Americii cu toate regulile de rigoare ale acestui gen: libertate constrânsă, nu mai este permisă ieșirea din case după o anumită oră, iar orice act de nesupunere este pedepsit, chiar destul de grav uneori, depinde de situații. Iar în aceste vremuri, mai exact pe data de 5 noiembrie, nu mai țin minte anul, un misterios personaj, anume V, mascat, purtând perucă și haine negre, mânuși negre și tot tacâmul, aruncă în aer o anume statuie care avea rolul de a fi un simbol. Apoi face următorul anunț: după un an, adică 5 noiembrie a anului următor, urmează să arunce în aer o clădire care nu mai țin minte ce reprezenta, dar care era de asemenea importantă. Evey ajunge cumva fără voia ei să fie implicată în toată această harababură care o schimbă. Iar cei din guvern trebuie să afel cât mai repede cine este acest V și să-l oprească astfel încât conducerea lor și mentalitatea oamenilor să nu aibă de suferit. Mai pe scurt, pentru a nu pierde controlul.
Atât zic și faptul că filmul ăsta este absolut genial, actorii își joacă foarte bine rolurile, iar mesajul este unul care pe mine m-a emoționat. Dar pe mine mă emoționează multe chestii, dar mna. În concluzie, ăsta e un film pe care eu îl recomand.

joi, 7 februarie 2013

Campania vAlluntar

Este vorba despre o campanie a editurii All cu sprijinul Romsilva. Aceasta constă în următoarele: bloggerii citesc şi plantează copaci cu sprijinul ROMSILVA. 
Campania promovează lectura și voluntariatul. Mai exact, bloggerii primesc de la editura All două cărți la alegere de pe site-ul editurii pe care trebuie să le citească și să le posteze recenziile pe blogul personal, iar pentru fiecare 15 comentarii strânse la aceste postări o echipă de voluntari vor planta câte un copac. 
Mie mi se pare foarte drăguță ideea, plus că îmi place să citesc, iar dacă asta ajută la ceva, atunci cu atât mai bine. 

Campania se desfăşoară în perioada 4 februarie – 7 aprilie după cum urmează:
4- 17 februarie – înscrierea în campanie

18 februarie – 24 februarie – trimiterea cărţilor
24 februarie – 23 martie – lectură şi recenzie
25 martie – 7 aprilie – plantarea copacilor

În prima ediţie vALLuntar, din 2012, s-au implicat 150 de bloggeri, s-au citit 280 de cărţi şi s-au adunat 200 de ore de voluntariat. O echipă de angajaţi ALL a facut voluntariat în două centre alese de bloggeri: Hospice şi Policy Center for Roma and Minorities).
Mai multe despre această campanie puteți afla de aici. Iar regulamentul îl puteți găsi aici.

Old

Uau, mi-am zis imediat ce am pășit înăuntru. Parcă mă aflam într-o altă perioadă și nu în secolul douăzeci și unu. Am privit cu atenție de jur împrejur. Din exterior nu mi-aș fi închipuit vreodată că acest mic magazin găsit pe o stradă mai lăturalnică ar putea arăta așa în interior.
Totul aici părea a fi vechi de peste douăzeci-treizeci de ani, dacă nu mai mult. Nici măcar nu îmi puteam închipui ce anume s-ar fi aflat în toate acele sticluțe de diverse culori și mărimi, sau ce secrete ar fi putut conține toate acele cărți înșirate pe rafturi fără vreun tipar anume. Și alte și alte obiecte care se aflau pe diversele rafturi. Tot locul îmi dădea o senzație stranie. Ca și când poate că nu era o idee foarte bună să continui să-mi pierd vremea pe aici. Și totuși, eram atât de curioasă încât sentimentul anterior era ușor de dat uitării. 
Am continuat să înaintez încet pentru ca nu cumva să ratez vreo parte a acestui loc neobișnuit pentru o asemenea stațiune. Și tot privind în stânga și în dreapta am avut brusc sentimentul că locul ăsta nu este doar vechi, ci antic. Un loc care își avea locul în alte vremuri. Era ca și când totul aici ar fi fost... vrăjit.
Fără să-mi dau seama, ajunsesem în fundul magazinașului ăstuia. Iar acolo se afla ceva ce aducea cu o tejghea. Da, cu siguranță asta era, deși era ciudat să se afle în spate și nu aproape de intrare. Ca să nu mai menționez cât de întunecat era locul. Singurele ferestre erau cele prin care încercasem să observ ceva de afară, iar lămpi sau orice fel de sursă de iluminat nu prea exista. 
Pe tejghea stătea întinsă o pisică complet albă, cu ochii galbeni întredeschiși privindu-mă parcă complet plictisită de prezența mea de acolo. Dar era o pisică atât de frumoasă încât nu m-am putut abține să nu întind mâna pentru a o mângâia. Dar exact când eram cât pe ce să o ating s-a ridicat brusc și s-a urcat pe unul dintre rafturi privindu-mă acum de parcă ar fi fost contrariată de ceva anume. M-am încruntat confuză. Care era problema mâței ăsteia?
Apoi am auzit o voce venind din spatele meu.
- Poftiți, poftiți, s-a auzit glasul unei persoane în vârstă.
M-am întors și am văzut că dintr-o cămăruță din spatele tejghelei apăruse o bătrânică. Avea părul complet alb prins într-un coc și purta o rochie lungă până în pământ cu mâneci lungi. Mă privea cu un zâmbet binevoitor pe față. Și ea mi s-a părut a fi extrem de bătrână, deși dacă ar fi fost să mă iau după figura ei nu i-aș fi dat mai mult de 65 de ani.
- Cu ce te pot servi? M-a întrebat cu o voce plină de bună voie.
- Ăh, eu de fapt am găsit magazinul dumneavoastră din întâmplare, am zis încurcată. Și am văzut pisica pe tejghea și am vrut să o mângâi, dar a fugit înainte să o pot atinge.
Bătrâna a privit pisica înainte de a-și întoarce ochii spre mine din nou. Acum părea la fel de curioasă cum fusese pisica înainte de a se sui pe rafturi.
- Interesant, a zis gânditoare. Mooney nu fuge de prea multe persoane, nu că am avea noi prea mulți clienți, dar înțelegi tu.
Am dat aprobator din cap, deși eram și mai confuză acum. M-a cercetat din cap până în picioare și s-a apropiat de mine gânditoare. 
- Hmm, a început, te știu pe tine de undeva.
- Mă îndoiesc, e prima dată când vă întâlnesc, am răspuns politicos.
- Irelevant. Hmm. Știu, ești fata lui Kassie, nu-i așa? A spus părând fericită de realizarea ei.
- Da, așa o cheamă pe mama. Dar de unde știți? Am întrebat confuză.
- Eh, a zis ridicând din umeri. Am văzut suficiente generații ale familiei tale venind și plecând pentru a-mi da seama. Iar Kassie... ea a fost o adevărată figură, a spus cu un zâmbet micuț pe față.

marți, 5 februarie 2013

Parental Guidance

Deci nu mă așteptam să râd atât sau să îmi placă atât de mult filmul ăsta. Dar chiar a fost foarte drăguț, iar eu îl recomand oricui. Distracție garantată.
Subiectul este simplu: părinții celor trei copii decid că e timpul să plece într-o bine meritată vacanță și inițial le cer bunicilor din partea tatălui să stea cu copii o săptămână. Dar cu aceștia chiar nu pot veni sunt chemați ceilalți bunici, anume părinții mamei, în care cea din urmă nu are prea multă încredere. Nu prea ar vrea ea să-i lase pe ei să aibă grijă de copii, dar în cele din urmă nu prea are de ales. Iar de aici începe toată distracția. Adică, atunci când îți lași copii, care au fost educați într-un anumit fel, cu bunicii dintre care unul nu prea e de acord cu metodele tale de a-i crește, și într-o casă care practic e complet computerizată, ce se poate întâmpla? Da, așa mă gândeam și eu.
Ăsta chiar e un film care merită văzut. Adică, printre bunicii care se străduiesc să nu îi scoată pe copii din ritm, care ritm e puțin mai ciudat, iar respectivii copii mai au și prieteni imaginari sau diverse alte probleme de rezolvat și o mamă care e permanent îngrijorată de faptul că părinții ei nu se vor descurca deloc nu e loc decât de foarte multe întâmplări haioase, unele mai puțin haioase, dar care stârnesc râsul și multe altele. 
În cele din urmă filmul mi-a depășit așteptările și chiar mă bucur că l-am văzut. A fost exact ce îmi trebuia la momentul respectiv și m-am distrat pe cinste. Cum am mai spus, chiar îl recomand oricui. 

luni, 4 februarie 2013

Sfârșit

Nu se poate termina așa...
Și totuși... nu mai e nimic de zis, totul s-a sfârșit. Ei au câștigat. Noi am pierdut. Am știut că așa va fi. Nu am vrut să o cred, dar adevărul e că am știut. Am știut încă de când a apărut pentru prima dată acea știre peste tot. S-a împrăștiat precum o otravă, determinându-o astfel pe toți cei ce nu știau adevărul să se teamă. Iar după asta lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Și cel mai rău e că nu am avut niciodată curajul de a-i spune adevărul. Asta deși era prietena mea. Prietena la care țineam cel mai mult. Iar acum e prea târziu. 
Totul s-a sfârșit pentru noi atunci când el a apăsat pe acel trăgaci, iar ea nu a avut suficient timp pentru a evita glonțul. 
Nu am putut face nimic...
Deși nu asta mă doare cel mai mult, ci faptul că ea a dispărut pur și simplu și nu o voi mai vedea niciodată. 
Și acum? M-am întrebat. Ce se presupune că ar trebui să facem acum? Ea era una din persoanele cele mai puternice și importante din grup, iar ei au învins-o în cele din urmă. În condițiile astea, noi, ceilalți, ce șanse mai avem de a câștiga în fața lor?
Îi urăsc. Îi urăsc acum mai mult decât credeam că ar fi posibil. Îi urăsc pentru ceea ce au făcut, pentru faptul că au atacat-o exact când era la pământ. Fără milă. Cum pot oamenii aceia dormi liniștiți noaptea după tot ceea ce au făcut? 
Îl urăsc și pe el, așa-zisul nostru lider, al grupului, pentru faptul că a spus că și-a făcut-o cu mâna ei. Că știuse că nu era într-o formă suficient de bună pentru a își asuma asemenea riscuri. Și nu mă deranjase atât afirmația asta cât modul rece, simplu, fără niciun fel de sentiment cu care o zisese. De parcă ceea ce se întâmplase nu era mare lucru.
Am așteptat până când ceilalți au plecat și am rămas față în față cu el.
- Cum poți să spui așa ceva, așa...? Am întrebat cu lacrimi în ochi.
După vreun minut care pentru mine a părut o eternitate în care m-a privit fără să zică nimic a oftat și a spus:
- Îmi pare rău, dar nu aveam cum să o spun altfel. 
S-a întors cu spatele la mine înainte de a continua.
- Știu cât de mult țineai la ea, și chiar îmi pare rău că s-a întâmplat asta, dar nu mai avem ce face în legătură cu asta, iar dacă ceilalți își pierd complet speranțele în curând nu va mai rămâne niciunul dintre noi. Și nu pot lăsa ca asta să se întâmple. Chiar îmi pare rău, să știi...
Apoi a plecat fără să mai spună nimic. Dar la ultimele cuvinte eram convinsă că am sesizat regret și tristețe în vocea lui.

duminică, 3 februarie 2013

"Cișmigiu et comp" de Grigore Băjenaru + Words from books...(24)

Am menționat într-o postare anterioară că m-am apucat să recitesc această carte. Prima dată când am citit-o era sigur prin generală, dar nu mai îmi amintesc exact prin ce clasă eram.
În fine, ideea principală ar fi că parcă de data asta mi-a plăcut mai mult decât prima dată. Poate de unde mi-a amintit de liceu și de emoțiile de la bac pe care le-am avut astă vară, nu știu sigur.
Oricum, cartea asta, deși destul de simplă și fără o poveste exactă, este una pe care eu o recomand oricui, chiar dacă este mai veche, ca să zic așa, pentru că merită într-adevăr. Ea prezintă viața de licean a lui Popescu-Băjenaru Grigore în care el ne povestește despre evenimentele din timpul anilor de liceu, el fiind elev al liceului Lazăr, care pe el l-au marcat cel mai mult, ca să zic așa, deși poate termenul nu este foarte bine folosit aici. Mai exact ni se povestesc în mare parte toate năzbâtiile și șotiile pe care el împreună cu alți colegi le-au făcut în timpul celor opt ani de liceu. Da, opt, pentru că în 1920 când are loc acțiunea liceul începea mai devreme și dura opt ani. Dar pe lângă astea mai sunt povestite și alte evenimente care au fost mai importante pentru personajul principal cum ar fi: prima iubire, profesorii pe care i-a stimat el cel mai mult, sau cei mai nesuferiți sau cei cărora li se făceau cele mai multe șotii și alte experiențe din timpul liceului. Iar în final aflăm ce s-a întâmplat cu acel elev care nu era tocmai unul din cei mai cuminți elevi, ca de altfel ce s-a întâmplat între timp și cu ceilalți colegi de clasă.
Ce pot să mai zic? La un moment dat râdeam singură în cameră, serios. Deci elevii aceștia din carte erau destul de trăzniți ei așa și nu ezitau să facă vreo glumă dacă aveau ocazia. Bineînțeles la profesori la care știau că își pot permite acest lux, ca să-i zic așa. Ca să nu o mai lungesc, că și așa nu mai am de ce, cartea asta chiar o recomand oricui, este o lectură ușoară, haioasă și garantat vă va plăcea, sau cel puțin asta presupun eu. Adică, serios, este povestea unor elevi, cum ar putea să nu atragă? Deși trebuie să recunosc că la final am început să-mi amintesc de bac și de faptul că am terminat liceul și era cât pe ce să mă apuce nostalgia. Oricum, la final aproape că mi-au dat lacrimile. Citiți și veți afla de ce.

Șiii, niște citate care mi-e mi-au plăcut mai mult ^^:

"Ca niște veritabili mușchetari care, în loc de muschete, ne-narmaserăm cu condeie, eram strânși aici, după douăzeci de ani de luptă aprigă cu viața, în care timp de-abia avuseserăm răgaz să ne dăm seama că anii cei mai frumoși și mai ușori ai noștri de până atunci se scurseseră în cei opt ani de liceu!"

"Am plecat cel din urmă din clasă. Am închis ușa încet-încet, ca și când mi-ar fi fost teamă să nu-mi trezesc amintirile adormite, de acum douăzeci de ani, care parcă pluteau ușor... aidoma unor fantasme din vremuri de poveste...
Aurul roșu al amurgului poleia frunzele ce foșneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare și murmurau, parcă înfiorate de această duioasă despărțire, cel mai trist bun rămas!"

sâmbătă, 2 februarie 2013

Gangster Squad

Filmul ăsta am vrut să-l văd de când am aflat că va fi și Emma Stone în el. E una din actrițele mele preferate. Iar când am auzit că e și Ryan Gosling nici măcar nu mai conta despre ce era filmul de fapt. Bine, știam că va conține gangsteri, era evident, dar atât. A, și am aflat apoi că se bazează pe fapte reale, deci era clar că trebuie să-l văd. Am o slăbiciune pentru filmele care sunt inspirate din fapte reale, ce pot să zic?
Acțiunea are loc în anul 1949 în Los Angeles. În această perioadă orașul este practic condus de mafiotul Mickey Cohen, de care toți se tem, iar în consecință nimeni nu are curajul să se apropie de el, nici măcar poliția. În afara lui John O'Mara, care își dorește ca orașul să scape de acest mafiot. Într-o zi primește de la șeful său misiunea de a aduna o echipă de cinci sau șase oameni pentru a-i pune bețe în roate lui Cohen și a scăpa de el definitiv. Dar această operațiune urma să fie efectuată în secret, deci în cele din urmă cei care se ocupau de asta nu vor primi nimic. Și nimeni nu va ști exact că ei au fost. O'Mara reușește să adune echipa, iar de aici totul devine foarte interesant.
Filmul este plin de acțiune, multe focuri de armă, dar are și puțin romance, adică suficient pentru un astfel de film. Mi-a plăcut mult atmosfera pe care filmul a creat-o, modul cum au jucat actorii și replicile de asemenea. Iar anumite scene chiar au fost destul de amuzante. Nu mă așteptam, iar asta m-a surprins în mod plăcut.
Nici nu știu ce să mai zic. Mi-a plăcut foarte mult. Nu m-am plictisit nicio clipă și mereu mă întrebam ce avea să se întâmple mai departe. Iar scenele filmate în slow motion pentru mine au fost un mare plus. Acum, dacă nu vă plac filmele care mai au niște sânge pe pereți și care se sfârșesc cu mulți morți și răniți, atunci nu vă recomand filmul ăsta. Altfel, eu consider că merită văzut.