duminică, 17 noiembrie 2013

Aventură

Simțeam nevoia să povestesc asta, pentru că, deși e trist pe de o parte, pe de altă parte e și puțin amuzant. 
Deci, ca să înțelegeți trebuie să încep cu ce s-a întâmplat acum ceva ani. Când eram în clasa a cincea(acum sunt în anul II de facultate), mama ne-a adus acasă un câine care avea atunci două luni. Tata nu a fost de acord la început, dar în cele din urmă i-a trecut supărarea și a început să se atașeze și el de ea. Ei bine, după ce bunica a rămas singură, a luat-o la ea, pe respectiva cățelușă. Îi dădea și o ocupație, nu era nici singură, deci era ok. Partea nu tocmai frumoasă a fost că deoarece noi am alintat-o și i-am dat să mănânce tot felul de chestii ce nu avea voie, dar noi nu am conștientizat, ea s-a îmbolnăvit și a făcut diabet. A fost o întreagă "distracție" cu insulina și așa mai departe, dar în general era bine, își revenise. Și a fost bine alți câțiva ani. Doar că nici asta nu putea dura la infinit, nu? Ca să nu lungesc prea mult, din cauza diabetului, cel puțin noi așa știm, a pățit altceva, pe scurt i-au cedat rinichii, nu mai putea să meargă, iar doctorul a explicat că se poate face un fel de tratament, dar că nu-și va mai reveni și că mai mult ar chinui-o. Așa că, am decis că nu e ok nici pentru ea, pentru că suferea și... înțelegeți voi, am rămas fără ea. Din fericire, fratele meu s-a ocupat, că altfel nu prea știu ce făceam. Bineînțeles, cea mai afectată a fost bunica, pentru că se atașase foarte mult de ea, nu că eu nu aș fi plâns. Adică, na, crescuse cu noi. 
După aceea, ideea era că ce facem? Pentru că acum bunica rămăsese singură în apartament, tristă și nu puteam lăsa lucrurile așa. Adică, câinele fusese cel care o înveselise în ultimii ani. Soluția evidentă era să facem rost de un alt câine. Iar după ce am auzit ce gânduri îi treceau prin minte, nu zic ce, dar ea are obiceiul să se gândească la ce e mai rău, planul era simplu: azi până la finalul zilei trebuia să găsim un alt câine, că ei pisicile nu îi plac. Nu conta ce făceam, trebuia neapărat să găsim unul. Bun. Eu, cu mama și cu fratele meu ne-am apucat să căutăm. Inițial nu găseam decât la niște prețuri cam mari. Dar, din fericire am găsit până la urmă unul foarte simpatic, băiat de data asta, alb, bichon și la un preț mai acceptabil. Nu i-am putut rezista. Am luat câinele, după care hai să i-l ducem bunicii, știind că inițial va zice nu. A mai plâns, a zis că nu-i trebuie, dar i l-am dat să-l țină în brațe, apoi s-a jucat fratimiu cu el, iar în cele din urmă a acceptat. Mission accomplished!
Ceea ce m-a terminat pe mine, de fapt, a fost schimbarea destul de rapidă a bunicii, pentru că după ce i-am lăsat câinele a devenit mai vioaie și mai veselă. Și uite așa am ajuns la concluzia că a meritat efortul. 
El e:
Eu am zis că fac diabet de cât de dulce e puful ăsta de blană albă :))
Mi se pare atât de drăgălaș :x

5 comentarii:

  1. Doamne, cat de dulce e! Sa va traiasca si sa va bucurati de el!
    Si eu am un bichon, dar are deja 6 ani si ceva. Apropo, sa ii faci multe, multe poze, cresc incredibil de repede si o sa iti para rau mai incolo daca nu apuci sa ii faci poze cat e atat de mititel :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumim! Așa o să fac, mi se pare prea drăgălaș, ne-am îndrăgostit cu toții de el :D

      Ștergere
  2. Aww, chiar că te poţi căpăta cu diabet, numai dintr-o privire :o3.
    Să vă trăiască şi să aveţi grijă de el!

    Ai fost nominalizată chiar aici: http://bianca-s-blog.blogspot.ro/2013/11/the-liebster-award-q-and-nominees_17.html . >:D<

    RăspundețiȘtergere
  3. O Doamne! E atat de dulce :) Sa va traiasca!

    RăspundețiȘtergere