sâmbătă, 7 decembrie 2013

Words from books...(36)

Vorbele îmi vin mult mai ușor dacă îmi imaginez că cel care găsește foile astea îmi e prieten și că stăm laolaltă depănând amintiri despre vremurile de demult, iar moartea pare mult mai îndepărtată dacă ai un prieten bun lângă tine în încăpere.

Uneori mă întreb dacă așa o fi și viața de apoi. Într-o noapte ca asta, când ditamai obuzul îți găurește acoperișul, sau într-o altă noapte, când mi-o sta inima în loc și sângele mi-o îngheța în vene, mă întreb dacă ar putea fi așa, dacă m-aș putea trezi pe un câmp plin de umbre, îndreptându-mă spre lumina unui felinar ce strălucește într-un cort cald, unde să mă aștepte toți prietenii mei buni. Așa mă întreb uneori, și atunci mă trezesc în patul meu îngust, în casa mea cât o conservă de tinichea, pe întuneric și cu toate păturile căzute pe jos, și simt că în decursul unei singure nopți am îmbătrânit teribil.

Mă gândesc cu tot mai multă admirație la oamenii care scriu cărți, la felul în care înglobează descrierile ca tu să ai totul în fața ochilor, ca la cinematograf, dar toate astea mă depășesc.

Punem mâna pe o fărâmă de ceva bun și ne agățăm de ea, adunăm întruna, o punem la păstrare pentru bătrânețe și apoi, dintr-o dată, suntem prea bătrâni ca să mai putem să ne bucurăm de ea, pe urmă murim și pune vreun nenorocit mâna pe tot. În fiecare an se umplu mii și mii de sticle cu șampanie, poate chiar milioane, dar în cele din urmă toate vinurile bune se termină. Rămân doar câteva sute, apoi câteva zeci, pe urmă pur și simplu doar câteva, și la sfârșit rămâne una singură. Ultimele firimituri sunt întotdeauna prea prețioase ca să fie consumate - ultimele zile, ultimele firicele de cafea, ultimele clipe ale vieții, ultimele clipe de iubire -, așa că le adunăm pe toate laolaltă și le punem la păstrare într-o cutie de tinichea, crezând că le putem ține la infinit - și în felul ăsta le irosim. O sticlă de șampanie de pe un raft dintr-o pivniță este un lucru mort. Nu este păstrată, e pur și simplu irosită dacă nu se află în paharul unei femei frumoase. Pentru asta e făcută. Pentru asta e făcută viața. Uităm lucrul ăsta sau îl învățăm prea târziu.





Nu e incredibil cât de mult din viața noastră se scurge așa? Toate milioanele, miliardele de momente, din clipa în care intrăm în lumea asta urlând și târându-ne în patru labe și până când ieșim din ea tot urlând și târându-ne în patru labe, toate momente dintre aceste două strigăte de spaimă și regret... Câte dintre ele ni le amintim de fapt? În fiecare clipă soarele este la fel de cald, la fel de galben, cerul este la fel de albastru, norii, la fel de albi, trandafirii sunt tot atât de roșii, păsările cântă, bulgării de zăpadă zboară, femeile râd, fiecare farfurie de supă este la fel de fierbinte și de gustoasă ca următoarea, grajdurile vacilor miros la fel, iarba o simți la fel sub picioarele goale, iar orice altceva pe lumea asta de care te poți minuna e la fel de minunat de fiecare dată, așa că uităm să mai luăm aminte la ele, și, fără să ne dăm măcar seama, toate aceste momente dispar, se estompează și dispar fără urmă.

Nu contează ce se află chiar în fața ochilor noștri, contează ce vedem noi și nu contează care este adevărul, tot ce contează este ce alegem noi să credem.

Ştiam cu toţii că urmează să murim, dar pe de altă parte asta este povara groaznică pe care trebuie să o ducem încă din copilărie. Toată lumea moare, iar noi facem parte din toată lumea, aşa că vom muri cu toţii. Doar că nu acum, nu încă. Şi "nu încă" este o mare consolare. În spatele lui "nu încă" poţi să te ascunzi bine mersi. Nu Încă este o ţară care se întinde până foarte, foarte departe, chiar şi când micul ghişeu al vămii de la graniţa cu Republica lui Chiar Acum e la o aruncătură de băţ.

Timpul trecea. Întotdeauna trece. Fie că vrem să stea în loc, ca un moment de bucurie să poată dura la nesfârşit, fie că vrem să se grăbească, să treacă mai repede un moment dureros; fie că vrem să amânăm o despărţire grea, fie că ne dorim să vină Crăciunul cu o zi mai devreme, nimic nu schimbă trecerea timpului. Şi timpul trecea.

Dacă citești asta înseamnă că am murit de Andrew Nicoll

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu