vineri, 28 iunie 2013

"Mathias(Ultima vrăjitoare din Transilvania #2)" de Anna Vary

Aștept volumul ăsta de când l-am citit pe primul, anul trecut. Și când am văzut că a apărut în sfârșit, am știut că trebuie să mi-l cumpăr.
După cele întâmplate în V. în acea vară, Alexandra, întoarsă la București, încearcă să uite despre sat și toată acea aventură și să se întoarcă la viața ei obișnuită. Dar atunci când Mathias apare brusc la ușa ei, și, pe deasupra, arătând cu zece ani mai tânăr, Alexandra își dă seama că povestea încă nu s-a terminat.
Atât zic despre poveste, pentru că mi se pare că rezumatul de pe spatele cărții spune mult prea multe.
Cred că volumul ăsta mi-a plăcut mai mult decât primul, cu toate că la un moment dat, în timp ce citeam, am fost convinsă că nu va fi așa. Și, totuși, până la finalul cărții, mi-am schimbat părerea.
A fost un anume moment care m-a deranjat în timp ce citeam, dar toate celelalte lucruri care s-au întâmplat au făcut ca acel lucru să poată fi trecut cu vederea, pentru mine, cel puțin.
Mi-a plăcut că în volumul ăsta am aflat mai multe despre Aneke, Lorena, Mathias și chiar și Nori. După finalul primului volum, chiar îmi doream să aflu mai multe detalii despre aceste personaje misterioase, iar, din punctul ăsta de vedere, această carte nu m-a dezamăgit absolut deloc.
Alt lucru care mi-a plăcut a fost faptul că, la fel ca în primul volum, a existat mereu o aură de mister asupra tuturor lucrurilor care se întâmplau, iar pe parcurs au fost și explicate unele dintre ele.
Apoi ar mai fi personajele. Alexandra, așa cum era de așteptat, nu a fost exact aceeași cu cea din primul volum. Ceea ce era și normal având în vedere toate lucrurile prin care a trecut. Cu toate astea, încă mi-a plăcut de ea. Tind să cred că rolul ei în toată povestea este acela de a povesti întâmplările care se petrec, deși are și un mic rol în această carte, dar lucrurile se pot întotdeauna schimba în următorul volum. Vom vedea. Aneke m-a fascinat încă de la început, și a continuat să mă fascineze pe tot parcursul acestui volum. Am aflat mai multe lucruri despre ea și, deși nu toate plăcute, este în continuare personajul meu favorit din această trilogie. Povestea lui Nori mi s-a părut interesantă, dar aștept să văd ce se va întâmpla cu ea în continuare înainte de a-mi forma o părere completă despre ea. Cât despre Lorena și Mathias, ei mi-au plăcut în continuare, chiar mai mult aici, cu noile informații aflate despre ei, decât în primul volum.
Ceea ce mă atrage pe mine de fapt la seria asta de cărți nu este neapărat faptul că ea conține, în cele din urmă, vrăjitoare, cu toate că a avut și asta un rol important, ci faptul că este un fantasy diferit față de cele citite de mine până acum. Nu urmează același tipar ale tuturor acelor cărți fantasy, traduse la noi din străinătate, este cumva unic, dacă pot să zic așa. Mi se pare a fi cu totul altceva.
Îmi place modul în care a evoluat povestea aceasta și chiar aștept cu nerăbdare următorul volum, pentru a afla cum anume se va sfârși întreaga aventură. 

joi, 27 iunie 2013

Papanași...

... pentru că toată chestia despre care voi vorbi mai jos s-a întâmplat din cauza faptului că persoanei care tastează i s-au promis azi o porție de papanași. Cu care ocazie ideea era să mergem la Sinaia, că tot eram prin zonă. 

- Ajungem noi acolo, iar în timp ce ne plimbam pe străzi am observat că șoseaua principală a orașului era spartă pentru reparații. Și nu ar fi asta o problemă, cu toate că a trebuit să ocolim un pic, dar nu lucra nimeni la șosea. Și nici restul străzilor nu erau minunate, pline de gropi. Iar multe hoteluri/case păreau cam părăsite.

- Inițial tata a vrut să ne ducă la un restaurant unde mai fusese, doar că am descoperit că era închis.

- După, se decide să mergem în Predeal, la Robinson. Ajungem noi și acolo. Inițial, la câtă liniște era acolo, am crezut că o să fim singuri în restaurant. Când colo era plin, din câte am văzut noi era vorba de un grup.

- În cele din urmă, ne decidem să mergem la un popas din apropiere de Sinaia, de unde am mai mâncat la un moment dat papanași. Ajungem noi acolo, și, surpriză, nu aveau. Ne-a bufnit râsul când am auzit, pentru că scopul întregii călătorii fuseseră în principiu acei papanași. 

În fine, trecând peste faza asta nefericită, cât ne-am plimbat prin Sinaia, văzând starea destul de jalnică în care a ajuns orașul, nu am putut să nu mă gândesc la cât de tristă e toată chestia asta. Adică, ăla e oraș turistic și a ajuns într-un asemenea hal. Și unii se mai miră de ce nu putem să atragem turiști... 

miercuri, 26 iunie 2013

"O zi" de David Nicholls

S-ar putea să fie câteva spoilere, dar nimic extrem de important pentru poveste.
Ăăăh... nici nu prea știu de unde să încep cu această carte. Ideea e că atunci când am cumpărat-o chiar auzisem multe lucruri bune despre ea, știam și de filmul făcut după ea, și chiar am crezut că îmi va plăcea. Și totuși la final am rămas cu un sentiment de "ok, meh" și cam atât. Adică, eu sunt o persoană care nu e chiar atât de greu de impresionat și am mai plâns la suficiente cărți și filme înainte, iar asta e prima carte pe care o citesc în care a ajuns să nu-mi pese absolut deloc de ceea ce se întâmplă cu personajele astea două. Singurul motiv pentru care am vrut atât de mult să o termin a fost pentru că am citit din greșeală un spoiler despre final și am vrut să văd cum se ajunge acolo, iar după mai aveam prea puțin ca să nu termin.
Cartea spune povestea a două personaje: Dexter și Emma. Se întâlnesc pentru prima dată la petrecerea de absolvire a universității, au ceva sentimente unul pentru altul, iar de acolo fiecare capitol prezintă aceeași zi, 15 iulie, din fiecare an care trece de atunci, timp de vreo douăzeci de ani. Prima dată nu mi-am dat seama de asta, pentru că am prostul obicei de a nu citi data de la începutul capitolelor, pentru că nu credeam că e importantă.
Dacă ar trebui să descriu cartea asta cât mai pe scurt ar fi cam așa: prea lungă! Parcă se întâmplă multe prea multe, și nu sunt nici foarte interesante, doar pentru a se ajunge la acel final.
Eu când m-am apucat de cartea asta știam că e o poveste de dragoste între Dex și Em, dar nu e așa. Cei doi, în cea mai mare parte a cărții, sunt descriși ca fiind cei mai buni prieteni. E drept că poate au sentimente unul față de altul și după seara aceea de la absolvire, dar niciunul din ei nu i-o spune celuilalt. Iar la un moment dat, de câte ori se întâlnesc nu fac altceva decât să se ciondănească. Și nu am reușit niciodată să înțeleg ce vedeau unu la altul.
O altă chestie enervantă la cartea asta sunt personajele, adică cele principale. Emma e o fată care a învățat foarte bine la universitate, a fost și șefă de promoție și mai are și dublă specializare. Nu asta mă deranjează, ci faptul că nu înțeleg la ce s-a chinuit să obțină acea dublă specializare când nu se folosește de ea absolut deloc. Dar se întreabă mult timp ce anume face cu viața ei. A, și e mai mereu ironică și nu foarte drăguță. Dexter, pe de altă parte, e tipul ăla de băiat de bani gata, care își poate permite foarte multe lucruri și care inițial se apucă de călătoritul prin lume și apoi devine prezentator TV. Problema mea principală cu el este că nu a fost un capitol în cartea asta în care să nu bea. Ca să nu mai zic că se comportă mai tot timpul ca un idiot. Se gândește cât de mult o place pe Emma, dar i-o flutură pe sub nas pe fiecare din prietenele lui, care nu sunt puține. Și nici la final nu prea se schimbă.
Iar finalul ăla... pur și simplu nu m-a impresionat cu nimic, iar capitolele de după nu au făcut decât ca această carte să-mi displacă cartea și mai mult.
Au fost câteva capitole care mi s-au părut într-adevăr mai interesante, dar per total nu aș putea să spun că mi-ar fi plăcut cartea asta. Aș vrea totuși să văd filmul, pentru că îmi place de Jim Sturges, și sunt curioasă dacă filmul va fi la fel de dezamăgitor ca și cartea, sau, cine știe, poate îmi va plăcea mai mult. 

marți, 25 iunie 2013

Arthur Newman

Așa, acum că am povestit întâmplarea dinaintea filmului, aș vrea să vorbesc un pic și despre acest film în sine.
Povestea completă, cel puțin așa cum am înțeles-o eu, sună cam așa: un bărbat decide să-și însceneze propria moarte și apoi să o ia de la capăt cu o nouă identitate, și tot tacâmul, pentru că nu consideră că viața lui în momentul actual ar arăta foarte bine, ceea ce e cam adevărat. Zis și făcut. Doar că, așa cum se întâmplă de cele mai mult ori, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, iar el are parte de câteva lucruri nu tocmai plictisitoare.
Mesajul pe care vrea filmul să-l transmită, și anume că nu poți fugi pur și simplu de propria ta viață, oricât de mult ai încerca, mi se pare foarte drăguț, dar modul în care a fost transmis acest mesaj nu mi s-a părut prea bun. Adică, pe toată perioada filmului, care nici nu a fost foarte lung, m-am întrebat întruna ce vrea de la viața mea. Pentru că ceea ce făceau cele două personaje principale mi se părea complet lipsit de sens. Într-adevăr, după ce am priceput ce vrea filmul de fapt, parcă pricep de ce făceau toate acele lucruri, dar tot stupide mi se par, și deloc amuzante. Bine, o să recunosc că am râs de câteva ori, dar în cele din urmă, atunci când am ieșit din sala de cinema, primul lucru la care m-am gândit a fost: dafuq did I just watch?
Nu recomand filmul ăsta. Nu mi s-a părut cine știe ce, iar singurul motiv pentru care am stat până la final a fost pentru a afla de ce cei doi fug practic de propriile vieți, iar nici măcar acele motive nu m-au impresionat foarte tare. Poate m-au întristat puțin în cazul ei, dar cam atât.
Una peste alta, nu a fost o alegere prea inspirată, dar asta e.

luni, 24 iunie 2013

La film

Astăzi mi s-a întâmplat o chestie destul de funny, și total specifică mie, și m-am gândit că de ce să nu vă povestesc și vouă, celor care îmi citiți blogul? 

Eu împreună cu mama și cu fratele meu ne hotărâm să mergem împreună la un film. După niște căutări pe internet, mama propune să vedem Arthur Newman, cum altceva foarte interesant nici nu era de văzut. Și suna interesant, adică un tip care își înscenează propria moarte și încearcă să o ia de la capăt, cu o nouă identitate și tot tacâmul. De ce nu? 
Ajungem noi la mall și ne ducem la casă pentru a lua biletele. De menționat că fratele meu nu avea carnetul de student, dar eu îmi luasem legitimația de la facultate. Întinde mama legitimația, îi spunem noi tipului la ce film vrem bilete, după care noi îi zicem că biletele sunt pentru un student și doi adulți. Iar el tot insista pe un elev, un student și un adult. În cele din urmă, reușește fratimiu să-i explice că noi doi suntem studenți, doar că el nu avea carnetul, plus un adult, adică mama. La care tipul foarte nevinovat, după vreo secundă, arată spre mine și zice "credeam că ea e elevă". Mda... Și bineînțeles că a urmat imediat o serie de râs. 
Sigh... story of my life. 
Ironic în toată situația mi se pare și faptul că eu și frățiorul meu mai suntem și gemeni. I s-a spus asta și tipului, care ne-a privit uimit după aceea. 

sâmbătă, 22 iunie 2013

Man of steel

Nu se putea să nu merg să văd filmul ăsta. Îl aștept încă de când am văzut primul teaser trailer la cinema. Adică, nu a mai fost făcut vreun film cu superman de ceva ani, iar cele care există nu mi se par chiar cine știe ce, prin comparație cu efectele existente în ziua de azi. Știu că am văzut câteva episoade și dintr-un serial. În fine, să revenim.
Chiar mi-a plăcut, foarte, foarte, foarte mult. Plus că văzut la Imax e cu atât mai frumos, deși recunosc că la final ochii mă usturau și că am și amețit un pic.
Primul lucru pe care vreau să-l zic este că, stând și gândindu-mă la asta la un moment dat, mi-am dat seama că eu de fapt nu știu povestea lui Superman foarte bine. Dar, știu de faptul că părinții lui l-au trimis cu o navetă spațială pe Pământ pentru că planeta lor, Krypton, murea, dar nu am știut niciodată de ce anume murea. De asemenea, nu am știut prea bine nici de ce el purta mereu acel costum foarte bine cunoscut cu acel S pe piept. Sau de ce kryptonita în slăbea. Și pot spune că după ce am văzut filmul, am înțeles aceste aspecte legate de el. Povestea pe care filmul o spune, și nu, nu vor fi spoilere, mie mi s-a părut suficient de credibilă, atât de credibilă cât poate fi o astfel de poveste. Nu am avut impresia că ceva nu se leagă sau ceva de genul. Din punctul ăsta de vedere, totul mi s-a părut ok.
Un alt lucru care mi s-a părut interesant a fost modul în care a fost spusă povestea lui Clark, începând de când era copil. Pentru că partea aceea e alcătuită din flashback-uri. Și se trece de la prezent la trecut și tot așa. Se poate ca dacă nu sunteți suficient de atenți chestia asta să vă lase confuzi, dar pe mine nu m-a deranjat, eu am reușit să o urmăresc fără vreo problemă.
O altă chestie despre care vreau să vorbesc sunt efectele speciale. În principiu, a fost ok, chiar foarte drăguț, deși la un moment dat cred că s-a exagerat puțin cu exploziile, iar la anumite faze, tocmai din cauza asta, m-a bufnit râsul, pentru că la un moment dat pare puțin cam mult. Dar asta ar fi singura chestie, plus încă o scenă, dar nu zic nimic despre ea, care m-au deranjat puțin. În rest, filmul mi s-a părut chiar super.
Mă opresc aici, pentru că Superman este destul de cunoscut și cred că mulți știu cam despre ce e vorba. Deci, dacă sunteți fani ai lui Superman, sau pur și simplu vă plac filmele cu eroi, eu recomand filmul ăsta. Sau dacă vă plac filmele cu multă acțiune. Sau pur și simplu dacă sunteți curioși în legătură cu acest film.

vineri, 21 iunie 2013

După primul an de facultate

Pentru că ieri am dat ultimul examen, trebuia să fac o astfel de postare. Că doar am avut destule emoții legate de facultate după ce mi-am revenit din fericirea imensă de atunci când am aflat că am intrat la facultatea unde doream să ajung. Și doar o singură dată termin primul an de facultate, nu?

Și acum îmi amintesc prima zi, adică cea cu deschiderea și toate discursurile profesorilor și a diverșilor studenți ai facultății și câte emoții aveam, pentru că asta e o cu totul altă etapă a vieții mele. Și îmi amintesc și cum după acele discursuri eu și încă câteva colege din liceu căutam clădirea facultății, pentru că na, ASE-ul are multe clădiri. Și după, cum ne chinuiam să vedem și noi ce cursuri aveam următoarea zi, că normal că toți erau la avizier scriindu-și orarul.
Apoi a urmat evident prima zi, cu adevărat, și nu am putut să nu mă întreb încontinuu cum vor fi profesorii, cum va fi cu învățatul, pentru că știam că nu mai e la fel cu învățatul în liceu, și asta ne-au zis-o și profesorii, că trebuie să învățăm cum să învățăm și tot felul de alte chestii. 
Mi-a luat ceva să mă obișnuiesc, pentru că tot ne plimbam între două clădiri, iar pe semestrul doi au fost mai multe, dar atunci nu mă mai deranja, și apoi recunosc că m-a derutat un timp ideea de curs și seminar, nu prea pricepeam eu ce e cu ele, mai ales că anumiți profesori îi aveam și la curs și la seminar. It was pretty confusing for me. 
Anyway, în cele din urmă toți se obișnuiesc cu noul stil, deci când am început semestrul doi, deja mă cam prinsesem cum stau lucrurile. Singura chestie aici a fost că ni s-au schimbat toate materiile(în afară de cele două limbi străine, anume engleza și franceza) și în afara unui singur profesor, și eu au fost schimbați. Iar pe la jumătatea semestrului deja îmi lipseau unii de pe primul semestru. But life goes on.
Un alt motiv de panică pentru mine a fost sesiunea, pentru că habar nu aveam cu ce se mănâncă, plus că toată lumea spunea că prima sesiune e cea mai grea, și suna așa de abstract în capul meu pe atunci. Și evident că nu voiam să pic, că asta însemna restanță și știam și eu că ar fi urmat să-l dau din nou. Iar eu chiar nu-mi doream asta. În cele din urmă pot spune că nu a fost chiar atât de groaznic pe cât mă așteptam, deși a doua sesiune m-a obosit destul de mult. Cred că dacă mai aveam încă un examen cedam nervos. :))
Ce ar mai fi? A, da, colegii, cum aș putea să uit. Pentru că eu nu am nimerit în grupă cu nimeni cunoscut, adică din liceu, deși mai sunt vreo trei colege la aceeași facultate. În cele din urmă, îmi place grupa în care am nimerit, nu îmi plac toți, dar se putea și mai rău. Plus că nu toți eram de aceeași vârstă, iar unii nu erau români, plus unii studenți veniți cu programul Erasmus care mai veneau pe la diverse cursuri și seminarii. Mi s-a părut foarte interesant să discut cu studenți străini, mai ales că mie îmi și place să pun întrebări. Cred că ăsta a fost unul din lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la facultatea asta: diversitatea studenților. A, și că tot povestesc de colegi, în semestrul doi au făcut o chestie care mi s-a părut foarte drăguță: au găsit un pui de câine, avea cinci zile sărăcuțul, l-au dus la veterinar, au avut grijă de el și l-au hrănit cu o siringă cu lapte, iar în două ore i-au găsit și stăpân. How awsome is that? 

Mai am încă trei note pe care nu le știu, dar sunt convinsă că am trecut examenele alea, deci oficial sunt în vacanță. De când tot aștept momentul... :D Mă simt atât de liberă acum.
Acum când stau și mă gândesc la toate astea, mi se pare că a trecut destul de repede anul ăsta. 

joi, 20 iunie 2013

Now you see me

Recunosc că am o slăbiciune pentru orice conține magie, fie că e o carte cu vrăjitori și alte asemenea, sau un film cu vrăjitori reali, sau pur și simplu clasicii magicieni care pot sa facă ca trucurile lor să pară foarte reale, asta până când afli cum le-au făcut de fapt, dacă se întâmplă să afli, bineînțeles. Iar în filmul ăsta apare și Morgan Freeman deci trebuia să-l văd și eu.
În acest film, un agent al FBI și unul al Interpol se văd puși în situația de a lucra împreună pentru a demasca niște magicieni foarte celebri, care se autointitulează The four horesmen(în mintea mea asta sună mai bine în engleză), care în timpul unui spectacol din America reușesc cumva să jefuiască o bancă din Franța. Iar agentul FBI nu prea e fericit că i s-a acordat un asemenea caz, el nefiind fan al acestor magicieni despre care crede că își câștigă banii înșelându-i pe cei din public și folosindu-se de faptul că ei chiar cred în magie. Dar nu prea are ce-i face, și chiar își dorește să-i demaște. Iar cazul ăsta se va transforma în unul destul de neobișnuit.
În același timp, mai există o persoană care își dorește să îi demaște, asta nu din cauza furturilor, ci pentru că el cu asta se ocupă, cu demascarea trucurilor magicienilor în general, chiar având o emisiune specială pentru asta și câștigând bani frumoși de pe urma ei și a DVD-urilor vândute.
Chiar mi-a plăcut filmul ăsta, de la actori la acțiune și până la melodiile de pe fundal. A avut, zic eu, destulă acțiune, trucurile pe care le făceau cei patru mi s-au părut interesante, mai ales atunci când ți se demonstra cum le-au făcut, pentru că mie una mi s-au părut a fi destul de ingenioși cei patru și foarte bine pregătiți. Bine, nici nu sunt eu persoana care să-și dea seama cum se întâmplă anumite lucruri, aici trucuri magice, deși se poate ca alții să realizeze cum au procedat înainte de acele explicații. Și că tot vorbeam de explicațiile trucurilor lor, cred că dacă nu ar fi fost făcute atunci probabil că nu ar fi fost atât de interesant acest film. M-am simțit un pic ca atunci când citesc o carte a Agathei Christie și mă întreb cum a procedat vinovatul în respectiva crimă, iar apoi la final când aflăm întreaga poveste mi se pare foarte interesant procedeul, greșit, dar interesant.
Deci, eu chiar recomand filmul ăsta, pentru că, deși la final e destul de clar că ceea ce au făcut cei patru nu e prea posibil să se întâmple în viața reală, este totuși un film foarte interesant, plin de acțiune, iar Morgan Freeman a apărut în el mai mult decât mă așteptam, ceea ce pe mine m-a bucurat foarte tare.

miercuri, 19 iunie 2013

Viața, ca un fluture albastru

A fost odată un bărbat singur care locuia împreună cu cele două fete ale sale, care erau din fire foarte curioase și inteligente.
Fetele îi puneau mereu multe întrebări… la unele știa să le răspundă, la altele nu…
Tatăl lor își dorea să le ofere cea mai bună educație, de aceea într-o zi și-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înțelept.
La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care plănuia să îl folosească pentru a înșela înțeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și îl voi lăsa să zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge și îl voi strivi. Și astfel orice răspuns va avea, se va înșela!
Cele două fete au mers într-o clipa la înțelept și l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înțeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înțeleptul surâse și îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în maănile tale!
Așa este și viata noastră, prezentul și viitorul nostru. Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu.
Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele albastru.
De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

luni, 17 iunie 2013

Zâmbetul tău pe ziua de astăzi

Dacã cele de mai jos nu te fac sã zâmbeşti, înseamnã cã ai o zi nasoalã !!! 
Misiunea mea pe ziua de astãzi, a fost sã te fac sã zâmbeşti . . .
Misiune îndeplinitã !

duminică, 16 iunie 2013

"Demonglass(Hex Hall #2)" de Rachel Hawkins

Bun, am sentimente destul de contrarii legate de cartea asta. Pe de o parte mi-a plăcut mai mult decât primul volum pentru că e mai multă acțiune și se întâmplă foarte multe chestii la care nu m-aș fi așteptat absolut deloc. Dar, pe de altă parte, finalul ăla încă mă sâcâie. Dacă nu s-ar fi terminat așa cum s-a terminat, aș fi zis că volumul ăsta mi-a plăcut extrem de mult.
Dar să începem cu începutul. După cele întâmplate la Hex Hall, Sophie este de acord să-și petreacă vara alături de tatăl ei, Jenna și Cal, iar asta se întâmplă într-o casă destul de imensă de lângă Londra, dacă țin bine minte. Aici Sophie cunoaște persoane noi, are șansa de a se apropia mai mult de tatăl ei, care a cam lipsit din peisaj mai toată viața ei, și pe lângă asta mai învață de la tatăl ei câte ceva despre minunatele ei puteri, pe care nu le poate controla prea bine. Dar în curând această mică vacanță se va transforma în cu totul altceva odată cu anumite descoperiri pe care le va face Sophie, iar când la mijloc sunt secrete lucrurile nu pot fi liniștite pentru foarte mult timp.
Citind volumul ăsta mi-am reamintit de ce anume mi-a plăcut Hex Hall atât de mult, iar motivul principal este chiar Sophie. E amuzantă, mai tot timpul ironică și cumva, în tot haosul care urmează să se întâmple în carte pe parcurs, reușește să se descurce. Nu cu brio întotdeauna, dar având în vedere situațiile în care e pusă, mie chiar mi-a plăcut de ea.
Un alt personaj care mi-a plăcut foarte mult în cartea asta este James, tatăl lui Sophie. Eu mă așteptam să-mi fie destul de antipatic. Adică doar a lipsit complet din viața fiicei lui până acum. Dar mă bucur să spun că nu e deloc așa cum mi l-am închipuit eu, de fapt și el, ca și Sophie, tinde să fie ironic, asta mai puțin atunci când situația cere ca el să fie serios, ceea ce mi-a plăcut foarte mult la el. Și chiar am ajuns la concluzia că ține la Sophie, așa absent cum a fost el, și cred că am înțeles în sfârșit de ce a ales să fie așa. Oricum, sper să fie destul de prezent și în volumul următor, e unul din personajele mele favorite din carte.
Ce să mai zic? A, da, despre final, și nu, nu vor fi spoilere. Voi spune totul la modul cel mai general. Ceea ce m-a enervat foarte tare la cartea asta e că exact la final triunghiul ăla amoros devine atât de evident, asta după ce pe tot parcursul cărții am sperat să nu se întâmple una ca asta. Da, sunt câteva indicii pe parcurs cum că ar exista un astfel de triunghi, dar e ușor de ignorat pentru că Sophie nu stă să se gândească pe cine place mai mult, ea știe asta deja, iar celălalt tip îmi era chiar simpatic până la final când a stricat totul. Nu știu alții, dar eu m-am cam săturat de triunghiurile astea amoroase care apar în fiecare carte YA pe care am citit-o până acum și chiar speram că asta va fi diferită.
Tot recomand seria asta, pentru că mi se pare foarte drăguță, iar volumul ăsta mi s-a părut mai bun ca primul, cu tot cu acel final care m-a enervat foarte tar, și chiar sunt curioasă să aflu cum se va termina întreaga poveste.

sâmbătă, 15 iunie 2013

"Cine moare?" de Pablo Neruda

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul 
obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași 
traiectorii; cine nu-și schimbă existența; cine nu 
riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbește cu 
oamenii pe care nu-i cunoaște. 

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un 
guru. 

Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă 
negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui 
rtej de emoții, acele emoții care învață ochii să 
strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează 
sentimentele inimii. 

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este 
nefericit în lucrul său; cine nu riscă certul pentru 
incert pentru a-și îndeplini un vis; cine nu-și 
permite măcar o dată în viață să nu asculte 
sfaturile "responsabile". 

Moare câte puțin cine nu călătorește; cine nu 
citește; cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul 
din el însuși. 

Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu 
se lasă ajutat. 

Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și 
de milă și detestând ploaia care nu mai încetează. 

Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte 
de a-l fi început; cine nu întreabă de frică să nu 
se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște 
întrebarea. 

Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna 
că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul 
fapt de a respira. 

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o 
fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim... 

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare 
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul 
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie 
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale 
Dacă va fi să furi, fură o sărutare 
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica 
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire 
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți asta în 
fiecare zi...

vineri, 14 iunie 2013

Despre fandom-uri

Tot vorbind despre diverse pe facebook cu Chucky, mi-a venit o idee numai bună de articol pentru acest blog. Și, așa cum probabil v-ați dat deja seama din titlu, vreau să vorbesc despre fandom-uri, și asta e doar părerea mea, chiar nu am intenția de a jigni pe nimeni.
Cred că știți cu toții ce e ăla un fandom, în principiu toți fanii unei anumite cărți, film, serial etc. 
Eu voi vorbi în principiu despre cărți, mai exact cele despre care mai toată lumea pare să aibă o părere extrem de bună și care sunt extrem de ridicate în slăvi. Știți și voi probabil destule exemple, dar vă voi da și eu câteva din cele mai cunoscute și anume: Stăpânul inelelor, Harry Potter, Jocurile foamei, Star wars(da, știu că ăsta e film, dar nu m-am putut abține), Cântec de gheață și foc, iar lista poate continua. 
Și acum vă voi povesti ceva ce mi s-a întâmplat mie, care m-a enervat foarte tare. Asta s-a întâmplat atunci când m-am decis în sfârșit să citesc Hobbitul, având în vedere că filmul e făcut în trei părți și eram curioasă de cum se va termina totul. Acum, de menționat faptul că din cauza faptului că filmul e făcut să fie ceva mai întunecat, mă așteptam ca și cartea să fie la fel, ceea ce nu este. Iar citind la un moment dat mă plictisisem, pentru că nu înțelegeam de ce se întâmplă toate acele lucruri pe parcurs, mai ales că eu știam că scopul principal al acelor pitici e acela de a învinge acel dragon și de a-și recupera casa. Iar la un moment dat chiar m-am gândit să renunț, pentru că pur și simplu nu mă atrăgea. Acum, nu voi spune toate detaliile, dar ideea e că la un moment dat cineva pe internet a spus ceva de genul: "cum să ți se pară plictisitor Hobbitul?" și "normal că dacă citești numai cărți proaste, gen Academia vampirilor etc, nu are cum să-ți placă Tolkien" și aici spunea tot felul de chestii legate de descrieri și la un moment dat, dacă țin bine minte, compara Twilight cu ce scrie Dostoievski. Comentariul ăsta m-a enervat foarte tare, pentru că zicea practic că dacă nu îți place Tolkien înseamnă că citești numai cărți proaste. Motiv pentru care, din cauză că persoana mea s-a simțit jignită, m-am ambiționat să citesc cartea până la final. Și nu pot să zic că nu mi-a plăcut, pentru că nu e așa, doar că nu a fost nici cartea aia bestială, plină de tot felul de aventuri, care toată lumea zicea că e. Iar eu am ajuns la concluzia că Hobbitul în cele din urmă este un basm. 
Mica povestire de mai sus are scopul de a mă aduce la următoare concluzie: am observat pe diverse site-uri că dacă tuturor li se pare minunată o anumită carte/film/serial or wathever, iar tu vii și spui că nu ți-a plăcut din x motive, toți fanii îți vor sări în cap, că vai cum se poate să nu-ți placă și alte asemenea. Ok... înțeleg că unora le plac foarte mult anumite cărți, dar de aici și până la a-i jigni pe cei cărora nu le plac mi se pare puțin, sau puțin mai mult, exagerat. Sau cazul opus în care îi judecă foarte rău pe cei cărora le plac anumite cărți, iar cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte este Twilight.
Ceea ce vreau eu să zic de fapt aici e că nu tuturor le plac aceleași cărți/filme/seriale și așa mai departe. Iar doar pentru că unii au o părere diferită față de majoritate referitor la un anumit lucru nu mi se pare un motiv pentru ca toți ceilalți să înceapă să-i sară în cap, la figurat vorbind, acelei persoane. Nu toți au aceleași gusturi, iar unii nu vor fi de acord cu majoritatea, iar asta e în regulă, pentru că nu toți suntem la fel. De fapt, ar fi chiar plictisitor dacă toți am fi la fel. 
Iar imaginea de mai jos mi se pare foarte potrivită pentru ce vreau eu să zic, adică de ce ar fi unele fandom-uri mai bune ca altele? Iar aici eu vorbesc la modul general. Dacă cuiva îi place un lucru asta e foarte bine, nu ar trebui să conteze dacă părerea lui este aceeași cu a majorității sau nu. 
Din nou, eu vorbesc la modul cel mai general aici, nu vreau să se înțeleagă greșit.
Voi ce părere aveți despre genul ăsta de lucruri?

joi, 13 iunie 2013

Baby&Me

Asta de mai jos e o reclamă. La ce, vă las să aflați singuri. Dar ideea mi se pare pur și simplu genială :x :))
Enjoy!

marți, 11 iunie 2013

Nou la mine în bibliotecă(11)

Pentru că nu m-am putut abține, asta deși am fost la bookfest. Ei, cel puțin voi avea cu ce să-mi ocup timpul la vară :))
Mathias de Anna Vary
Ăsta e volumul doi din trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania și îl aștept încă de când l-am citit pe primul în vara anului trecut. Abia aștept să mă apuc de el, primul volum mi-a plăcut foarte mult :)
Arthur și piatra magică de Kevin Crossley-Holland
Pentru că nu am citit niciodată nimic legat de regele Arthur și Merlin sau alte asemenea, deși a existat un desen animat cu cavalerii mesei rotunde care mi-a plăcut foarte mult atunci când eram copil, mi-am zis să îi acord o șansă. Chiar sunt curioasă cum o să mi se pară.

luni, 10 iunie 2013

"Avem un zoo" de Benjamin Mee

Am văzut și eu sfârșitul filmului la televizor și mi s-a părut drăguț, așa că normal că a trebuit să-mi iau cartea. Și trebuie să spun că mă așteptasem să fie o poveste drăguță și relaxantă, dar în cele din urmă m-a impresionat mult mai mult decât m-aș fi așteptat.
Cartea prezintă povestea unei familii care decide la un  moment dat, în urma mai multor evenimente, să achiziționeze o grădină zoologică. Iar cartea este scrisă chiar de unul dintre membrii acestei familii. Iar practic cartea prezintă toate obstacolele peste care au trebuit cu toții să treacă mai întâi pentru a cumpăra această grădină zoologică și mai apoi pentru a o restaura, a o pune înapoi pe picioare, pentru a obține licența de funcționare a acesteia și de a o deschide din nou. Iar pe parcurs se pot afla tot felul de lucruri interesante despre animale, despre cum funcționează de fapt o grădină zoologică și cât de greu este acest lucru, mai ales fără fondurile necesare. Chiar mi s-a părut o poveste foarte interesantă din care chiar se pot învăța multe lucruri, iar eu una am fost destul de interesată de ele.
Cred că dacă povestea nu ar fi fost una reală nu aș fi fost la fel de impresionată. De fapt, cred că nici nu mi-aș fi cumpărat cartea. Eu am un mare interes pentru cărțile și filmele inspirate din viața reală.
Cartea asta mi-a plăcut foarte mult. Ce-i drept, mă așteptam, adică e doar o poveste despre o familie care achiziționează o grădină zoologică, asta deși nu au nici cea mai vagă idee despre cum funcționează o asemenea afacere și mai sunt și înconjurați de peste două sute de animale exotice de care trebuie să se ocupe, ca să nu mai spun de personalul acelei grădini.
Mi-a plăcut mult stilul în care Benjamin Mee a povestit întreaga aventură prin care au trecut cu toții și mi s-a părut de admirat faptul că au continuat să persevereze, cu toate că poate majoritatea persoanelor ar fi renunțat în locul lor. Mi s-a părut o familie destul de unită și optimistă, iar ăsta e unul din lucrurile care mi-au plăcut. Adică, cu toate că totul părea să meargă împotriva dorinței lor de a reuși să redeschidă acea grădină zoologică, ei nu s-au dat bătuți. Iar toată acea echipă chiar a muncit din greu sperând să obțină acea autorizație.
Și, deși povestea asta are și o parte tristă, de multe ori m-am trezit zâmbind sau chiar râzând în timp ce o citeam. Dacă aș fi avut mai mult timp la dispoziție aș fi terminat-o mult mai repede. A fost exact genul de carte de care aveam nevoie acum și pot spune că mă bucur că am decis să o cumpăr. 

sâmbătă, 8 iunie 2013

Epic

Foarte frumos filmul, mi-a plăcut foarte mult. La drept vorbind, am vrut să-l văd și doar pentru că e făcut de creatorii Ice age, care îmi place foarte mult. Și recunosc că nu știam la ce să mă aștept, mai ales că Rio a fost oarecum dezamăgitor prin comparație. Dar filmul ăsta chiar m-a surprins în mod plăcut.
Povestea sună cam așa: MK(Mary Katherine) vine să îl viziteze pe tatăl ei, care este un fel de om de știință. El e convins că în pădure există o civilizație care se ocupă cu protecția pădurii și chiar a găsit câteva dovezi. Desigur că nimeni nu îl crede, nici măcar propria fiică, ci toți îl cred mai degrabă puțin... excentric, în lipsa unui cuvânt mai bun. Dar atunci când ceva neobișnuit i se întâmplă, MK este pusă în situația de a recunoaște că poate tatăl ei nu este chiar așa cum credea ea și că poate are dreptate în privința acelei civilizații. Iar totodată va avea parte și de o aventură complet neașteptată.
Chiar nu mă așteptam ca filmul să mă surprindă atât de plăcut. A fost cu totul altceva decât mă așteptam și, deși recunosc că anumite lucruri au fost previzibile, au fost și multe alte aspecte ale acestui film la care nu m-am așteptat. A fost amuzant, chiar destul de mult aș putea spune, dar a avut și momente destul de serioase. Iar finalul a fost cel care m-a surprins cel mai tare, pentru că eu eram convinsă că se va termina complet altfel, ceea ce din partea mea e un plus. Îmi place când sunt luată prin surprindere.
Ca să nu mă mai lungesc, chiar vă recomand acest film. Pentru mine a fost exact ceea ce aveam nevoie pentru a mă mai relaxa și a mă distra puțin.

vineri, 7 iunie 2013

Darker than black

Pentru că ce alt moment mai bun mi-aș fi putut alege pentru a mă uita la un anime dacă nu în sesiune? Păi nu? 
Și acum am o problemă. Nu pot să fac un rezumat al acestui anime, așa cum aș vrea, pentru că mă îndoiesc că s-ar înțelege ceva din el, iar ăsta e un anime care mi-a plăcut extrem de mult. Cel mai bine ar fi să îl vedeți și să înțelegeți singuri despre ce e vorba, pentru că e destul de complicat de explicat.
Nu am suficiente cuvinte pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut anine-ul ăsta. Mi-a plăcut povestea, acțiunea, personajele, ce mai, tot. Și deși anumite lucruri nu au fost explicate foarte bine, eu îmi cam pot închipui niște explicații, deci nu m-a deranjat asta foarte tare, sunt niște detalii nu foarte importante din punctul meu de vedere, eu pot să trec cu vederea, având în vedere restul.
Ce aș mai putea spune? A, da, este totuși destul de violent, deci dacă nu vă plac genul ăsta de lucruri mai bine nu vă uitați. Dar altfel, eu chiar recomand anime-ul ăsta, are un concept foarte mișto, nu prea am văzut chestii de genul până acum.
Știu că e cam scurtă prezentarea asta, și probabil nu se prea înțelege cine știe ce din ea, dar chiar nu pot să o fac altfel, cum am zis, nu am cuvinte.
În orice caz, m-a reapucat dragul de anime-uri, că și așa nu mă mai uitasem de mult la unul și ce alt moment mai prielnic aș fi putut găsi pentru asta, dacă nu acum? :))
O să pun mai jos prezentarea de pe internet, pentru a vă face totuși o idee despre subiectul acestui anime, sper să ajute:
In Tokyo, an impenetrable field known as "Hell's Gate" appeared ten years ago. At the same time, psychics who wield paranormal powers at the cost of their conscience also emerged. Hei is one of the most powerful of these psychic agents, and along with his blind associate, Yin, works for one of the many rival agencies vying to unlock the mysteries of Hell's Gate.

miercuri, 5 iunie 2013

Nuntă cu peripeții

Tot am vrut să văd filmul ăsta la cinema de ceva timp, dar din diverse motive nu am reușit. Și, cum ieri am avut primul examen pe sesiunea asta și am luat o notă destul de bună, mi-am zis de ce nu, și așa în curând nu o să mai fie prin cinema, cred că rulează de ceva timp.
A fost un film drăguț și foarte amuzant. Povestea sună cam așa: unul din cei trei copii a unor soți divorțați de ceva timp decide să se însoare, iar cu ocazia asta, toată familia se strânge laolaltă pentru eveniment, inclusiv viitoarea soție a tatălui băiatului, că nu știu cum altfel să zic, care de altfel chiar face parte din familie. Sună destul de inocent până acum, nu-i așa? Dar cum respectivul băiatul, adică Alejandro, este adoptat de fapt, mama lui biologică se decide să vină la nuntă, împreuna cu fiica ei. Iar partea amuzantă este că această mamă consideră că divorțul este un păcat imens, motiv pentru care Alejandro nu i-a spus niciodată că părinții lui adoptivi au divorțat, iar acum ei trebuie să se prefacă că încă sunt căsătoriți pentru că Alejandro nu vrea să-i frângă inima mamei sale biologice. Și cred că vă puteți da seama unde duc lucrurile de aici, mai ales că unele personaje sunt destul de... cum să zic? Excentrice, da, cred că ăsta e cuvântul.
Dacă vreți să râdeți și să vă distrați, dar să aveți parte și de câteva momente emoționante de familie, ăsta e un film numai bun. Familia asta e plină de oameni care mai de care mai interesanți și un pic săriți de pe fix și cred că oricine se va distra văzând acest film.
Deci, da, eu vi-l recomand.

marți, 4 iunie 2013

luni, 3 iunie 2013

"The perks of being a wallflower" de Stephen Chbosky

Ok... cred că toată lumea a auzit deja de cartea asta la un moment dat până acum, mai ales că a fost și tradusă la noi sub titlul Jurnalul unui adolescent timid. Și cred că toți știți deja cât de apreciată este. Bine, părerile din câte am văzut eu pe Goodreads sunt destul de împărțite, dar eu când am decis să mă apuc de ea știam că e destul de apreciată. 
Și o să zic de la început că nu cred că voi reuși să termin cartea asta vreodată, cam din aceleași motive, aproximativ, pentru care nu voi termina de văzut serialul Grey's anatomy. Prea multă dramă pentru gustul meu, voi explica imediat mai pe larg, fără spoilere însă, nu aș vrea să dezvălui prea multe pentru cei care vor să citească cartea în viitor. 
Inițial, povestea asta m-a lăsat destul de confuză pentru că eu nu știam că practic Charlie povestește ceea ce i se întâmplă scriind niște scrisori unei persoane anonime, și a fost destul de ciudat la început. Dar în cele din urmă m-am obișnuit și după un timp chiar începuse să-mi placă povestea, mai ales că Charlie are un mod destul de... cum să mă exprim? A, da, diferit de a vedea lumea, cred că ăsta e cuvântul potrivit. Dar apoi, în timp ce povestea progresa, am început să-mi dau seama că Charlie nu e doar timid și retras și are obiceiul de a fi atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Nu, eu am ajuns la un moment dat, pe undeva pe la jumătatea cărții cred, la concluzia că Charlie are niște probleme. Și tot citind am continuat să cred asta, iar la un moment dat nu m-am mai putut abține și am căutat pe google să văd dacă am sau nu dreptate. Și am dat peste tot felul de discuții pe tema asta, și cred că am dreptate să cred că Charlie e un copil cu niște probleme serioase. Și aici ajung să explic ceea ce spuneam mai devreme despre prea multă dramă pentru gustul meu. Parcă prea multe lucruri șocante i se întâmplă lui Charlie pe parcursul poveștii, iar citind rezumatul de pe wikipedia am aflat că urmează să i se mai întâmple multe până la final, iar ăsta a fost momentul în care am decis că nu vreau să o termin. Pentru că nu vreau să citesc acele lucruri povestite de Charlie, în principiu din cauza modului în care descrie el lucrurile, și de aici nu trebuie să se înțeleagă faptul că această carte e scrisă prost, pentru că nu cred asta. Motivele pentru care eu am decis să renunț sunt pur subiective, pentru că eu sunt o persoană relativ ușor de impresionat, iar genul ăsta de carte, cu foarte multe drame și chestii șocante pe mai tot parcursul ei, prefer să le evit. Pentru că după încep să mă gândesc la tot felul de chestii care nu mă ajută în niciun fel și e mai simplu dacă nu o fac. 
Am sentimente destul de contradictorii despre cartea asta, pe de o parte are multe mesaje interesante, dar pe de altă parte, cum am zis, prea multă dramă. Și nu cred că adolescenții se pot raporta la Charlie foarte bine, adică eu am fost o persoană extrem de timidă și retrasă de felul meu până acum vreo doi sau trei ani, dar Charlie are cu totul alte probleme pe lângă astea, care cred că sunt mult mai greu de rezolvat.

duminică, 2 iunie 2013

Ceea ce-ți aparține

Un om a murit subit.
Deodată L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se de el, cu o valiză în mână și spunându-i…
Fiul meu, e timpul să mergem
Omul L-a întrebat pe Dumnezeu:
De ce așa curând? Aveam atâtea planuri
- Îmi pare rău, fiule… dar acum este momentul plecării tale.
- Dar ce ai în valiză?
- Ceea ce ți-a aparținut.
Ce mi-a aparținut? Vrei să spui lucrurile mele, hainele, banii? Mis pertenencias?
- Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ți-au aparținut niciodatăAparțineau pământului.
- Atunci sunt amintirile mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Ele nu ți-au aparținut niciodatăAparțineau timpului
- … Atunci talentele mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ți-au aparținut. Aparțineau circumstanțelor.
Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ți-au aparținutAparțineau drumului tău prin viață.
- Dar soția și copiii mei?
- Îmi pare rău fiule, ei nu-ți aparțineauAparțineau inimii tale.
- Atunci trupul meu?
- Nici acesta nu ți-a aparținut niciodatăAparținea țărânei.
- Atunci e sufletul meu?
- Îmi pare rău, fiule, dar sufletul nu ți-a aparținut. Sufletul tău îmi aparținea Mie.
Atunci omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu și o deschise.
Era goală
Cu o lacrimă de dezamăgire Omul îl întrebă pe  Dumnezeu:
Nu am avut niciodată nimic?
- Ba da, fiule… Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai și numai ale tale…

Viața este doar un moment.
Un moment care e numai al tău.
Bucură-te în totalitate de el
Și nimic din ceea ce crezi ca-ți aparține să nu te oprească să faci asta.

Trăiește ACUM, trăiește-ți VIAȚA și nu uita  FII FERICIT(Ă).

sâmbătă, 1 iunie 2013

Urs dresat

Da, ați citit bine titlul. Deci, să explic, un tip din Rusia a reușit să dreseze un urs să facă tot felul de chestii, care pe mine una m-au lăsat cu gura căscată și mi s-a părut și un pic funny video-ul la anumite momente.
Sper să vă placă și vouă :)
Enjoy!