sâmbătă, 19 iulie 2014

"Jocul îngerului(Cimitirul cărților uitate #2)" de Carlos Ruiz Zafon

În sfârșit am terminat cartea asta, nu-mi vine să cred cât de mult mi-a luat, mai ales că mi-a plăcut foarte mult. Pot spune că m-am îndrăgostit iremediabil de stilul lui Zafon.
Povestea aceasta are loc înainte de cea din primul volum al trilogiei, dar prin aceleași zone ale Barcelonei, ba chiar reîntâlnim Cimitirul Cărților Uitate și chiar și librăria "Sempere și fii". În acest volum îl urmărim pe scriitorul David Martin căruia un editor misterios din Paris îi face o ofertă pe care nu o poate refuza în schimbul scrierii unei anume cărți. David acceptă, dar curând se trezește prins în mijlocul unor evenimente ciudate, cărora încearcă să le dea de capăt.
Recunosc că mi-a luat ceva timp pentru a mă obișnui cu nou personaj principal, cum e prima dată când citesc o astfel de trilogie, plus că mi-a fost dor de Daniel, dar în cele din urmă m-am obișnuit, iar apoi singurul lucru care m-a oprit din a termina cartea asta mai repede a fost lipsa chefului de citit, și de făcut orice de altfel, ceea ce a fost trist. Dar asta nu a afectat plăcerea citirii acestei cărți. Nu știu cum să descriu exact, dar Zafon are un stil deosebit, iar poveștile lui au ceva care te face să vrei să continui să citești, chiar și atunci când nu se întâmplă nimic ieșit din comun. Iar asta apreciez eu foarte mult la el, deoarece consider că trebuie talent pentru a face ca și cele mai obișnuite lucruri să pară interesante pentru cititor, nu doar cele ieșite din comun.
Ca și în Umbra vântului, în poveste există acel mister pe care personajul principal încearcă să îl dezlege și care devine din ce în ce mai interesant cu cât afli mai multe, sau crezi că afli, iar eu am fost foarte interesată de cum anume se va termina totul. Și pot spune că am fost extrem de surprinsă. Mai ales că, de fapt, nu totul este explicat la sfârșit și am rămas ușor confuză, dar în același timp asta nu m-a deranjat. Adică, da, aș fi vrut să știu, dar am impresia că dacă aș fi aflat, cumva, toată magia din jurul evenimentelor ar fi dispărut, ceea ce ar fi fost trist, pentru că exact acea magie face ca toată această poveste să fie atât de deosebită.
Ca personaje, preferata mea a fost de departe Isabella. Am îndrăgit-o din prima clipă în care am întâlnit-o pentru că e genul de persoană hotărâtă, care nu pare să se lase intimidată și descurajată de nimic, iar fără ea cred că această carte nu ar fi fost la fel. Mi-a plăcut mult relația de prietenie care s-a format între ea și David, care ar fi dus-o mult mai rău fără ea, sunt convinsă. Plus că dialogurile dintre cei doi mi s-au părut mortale. Și de David mi-a plăcut, dar nu m-am atașat de el la fel de repede ca de Isabella. E al doilea pe lista mea de personaje preferate din cartea asta. Cel mai mult la el mi-a plăcut faptul că avea simțul umorului chiar și în cele mai negre și lipsite de speranță împrejurări. Mi se pare mare lucru să mai poți glumi când totul e pe cale să se prăbușească în jurul rău.
Iar ăsta e un alt plus al cărții, umorul. Îmi place să râd, iar cartea nu a dus lipsă de astfel de momente. Dar are și scene la care mi-au dat lacrimile, și momente înduioșătoare, cam toată gama de sentimente aș putea spune, nu le mai înșir aici.
Cred că e deja evident cât de mult îl apreciez pe acest autor, cred că l-am menționat foarte mult pe blog, deci mai spun doar atât: citiți-l!

Un scriitor nu uită niciodată momentul când, pentru prima oară, primește câțiva bănuți sau un elogiu în schimbul unei povești. Nu uită niciodată momentul când, pentru prima oară, simte în sânge dulcea otravă a vanității și crede că, dacă izbutește să facă astfel încât nimeni să nu-i descopere lipsa de talent, visul literaturii va fi în măsură să-i aducă un acoperiș deasupra capului, o masă caldă la sfârșitul zilei și lucrul la care râvnește cel mai abitir: un nume tipărit pe o biată bucată de hârtie, care cu siguranță va trăi mai mult decât el. Un scriitor e condamnat să-și amintească acest moment, fiindcă în clipa aceea e deja pierdut, iar sufletul său are deja un preț.

Acolo unde colegii mei vedeau dâre de cerneală pe niște pagini de neînțeles, eu vedeam lumină, străzi și oameni. Cuvintele și misterul științei lor oculte mă fascinau și îmi păreau a fi o cheie cu care se putea deschide o lumea infinită, la adăpost de acea casă, de acele străzi și de acele zile tulburi în care chiar și eu puteam intui că mă așteaptă o soartă nu tocmai strălucită.

În lumea mea, marile speranțe trăiau doar în paginile unei cărți.

- Uneori există prețuri care nu se pot plăti cu bani.

Chiar și veștile cele mai proaste sunt o alinare atunci când nu fac altceva decât să confirme acel lucru pe care îl știai, deși nu voiai să-l știi.

- Cu timpul, singurătatea îți pătrunde în suflet și nu se mai duce.

- Eu nu știu dacă am talent. Știu doar că îmi place să scriu. Sau, mai bine zis, că am nevoie să scriu.

- Știi care-i partea cea mai bună cu inimile frânte? Că nu se pot frânge cu adevărat decât o singură dată. Restul sunt zgârieturi.

Am intrat în librărie și am respirat acel parfum de hârtie și magie pe care, în mod inexplicabil, nimănui nu i-a trecut prin minte să-l îmbutelieze.

- Pedro spune întotdeauna că singurul mod de a cunoaște cu adevărat un scriitor este prin dâra de cerneală pe care o lasă în urma lui, că omul pe care credem că-l vedem nu-i decât un personaj gol pe dinăuntru și că adevărul se ascunde întotdeauna în ficțiune.

2 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. O să mărturisesc că aproape aceleași etape le-am parcurs și eu în citirea acestui grandios roman. L-am terminat foarte greu, deși mi-a plăcut grozav de mult. Zafon e un maestru. Îmi place că și eu am selectat cam aceleași citat pe care le-ai selectat și tu. :))

    RăspundețiȘtergere