vineri, 31 octombrie 2014

"Crima de la jubileu" de Lucia Verona

Cartea asta mi-a amintit mult de Zece negri mititei a Agathei Christie în timp ce o citeam. Totuși, la final mi-am dat seama că cele două sunt suficient de diferite una de cealaltă.
Totul începe ca într-un roman polițist clasic, mai multe persoane, printre care o cântăreață de operă, sunt invitate la aniversarea de cincizeci de ani a unui milionar român. Toate bune și frumoase, până când sărbătoritul este ucis. Toți sunt blocați în hotelul acestuia, pe o vreme oribilă, știind că unul dintre ei este ucigașul. Iar persoana care își asumă rolul de Sherlock Holmes, sau Poirot, este chiar diva, cântăreața de operă.
Povestea urmărește atât ceea ce se petrece cu personajele aflate la acea aniversare, cât și un alt personaj despre care aflăm totul abia la final. Povestea lui e de altfel la persoana întâi și tot timpul cât citeam părțile lui mă întrebam cum anume se va intersecta el cu prezentul. Și trebuie să spun că nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat acolo și la cine era individul de fapt. Asta a schimbat de fapt viziunea mea a asupra întregii cărți, individul ăsta misterios și finalul propriu-zis. Până în punctul ăla, cartea a fost ok. Dar sfârșitul a făcut toată cartea, din punctul meu de vedere.
Dar au fost și câteva lucruri care m-au sâcâit în timp ce citeam. În primul rând că eu nu sunt fan al introducerii de cuvinte din alte limbi prin cărți. Dacă sunt câteva, e ok, dar aici doar în primul capitol apăreau vreo trei alte limbi, pe lângă cea în care era scrisă cartea, adică română. Am văzut conversații în engleză, franceză și spaniolă. Nu mi-a plăcut chestia asta. Altceva ce m-a sâcâit au fost înjurăturile. Nu le folosesc decât foarte rar, și nu îmi place să le găsesc într-o carte. Da, știu că românii înjură mult, dar tot nu pot să trec peste.
În afară de asta, totul a fost foarte ok. E drept că la început m-am cam pierdut printre toate personajele alea, dar până la sfârșit am reușit să rețin cine e cine, și care era treaba cu fiecare personaj. Plus că mi-a plăcut atmosfera generală a romanului, și faptul că nu a fost previzibil. La un moment dat chiar eram convinsă că știu cum stau lucrurile, dar nu, m-am înșelat, și încă într-un mare fel. Îmi place să fiu luată prin surprindere în romanele polițiste.
Și cam atât pot spune, pentru că e o carte scurtă și nu vreau să dezvălui prea multe. Merită citită, eu o recomand, mai ales dacă vă plac misterele gen Agatha Christie și Rodica Ojog-Brașoveanu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu