"Cronica păsării-arc" de Haruki Murakami

Asta e a treia carte scrisă de Murakami pe care o citesc, și sincer habar nu am de unde să încep. Celelalte două cărți ale lui pe care le-am citit au fost scurte, și știu că am vrut să aflu cum ar fi o carte mai groasă a lui, iar asta a fost prima pe care am găsit-o în librărie. Era Murakami, nu conta ce carte a lui alegeam.
Povestea aceasta îl are în centru pe Toru Okada. În momentul în care începe povestea, el este șomer, este căsătorit de șase ani cu Kumiko și are o viață destul de banală. Lucrurile sunt puse în mișcare în momentul în care pisica lor dispare. Apoi, la un anume interval după dispariția pisicii, dispare și Kumiko. Toru Okada încearcă să dea de cap misterului acestuia, iar pe drum întâlnește mai multe personaje, unele mai ciudate ca altele. Printre ele se numără Mai Kasahara, o fată de șaptesprezece ani, surorile Malta și Creta Kano, Mamiya, un fost general, dar nu numai. Plus că fără voia lui ajunge să fie implicat într-o lume nu tocmai normală.
Credeam că știu la ce să mă aștept de la Murakami. Se pare însă că m-am înșelat. Cartea asta m-a luat prin surprindere de foarte multe ori. Fiind și atât de lungă, și desfășurându-se și pe o perioadă lungă de timp, o să fie cam dificil pentru mine să pun în cuvinte gândurile mele despre cartea asta, dar voi încerca.
Cred totuși că am înțeles câteva lucruri legate de stilul lui Murakami: cărțile lui nu au o acțiune propriu-zisă, și e posibil ca la un moment dat în carte să apară povești ale altor personaje, și nu e imediat clar de ce anume poveștile acelea sunt acolo. Totuși, totul se leagă cumva la sfârșit. Zic cumva pentru că poveștile autorului nu au un final foarte clar, în sensul că nu toate întrebările vor avea un răspuns la sfârșit, anumite lucruri rămânând neexplicate.
Ceea ce îmi place mie cel mai mult la Murakami e faptul că ceea ce scrie are un aer... magic cred că e cuvântul cel mai potrivit. Pe mine poveștile lui mă prind încă de la primele pagini și mă fascinează până la sfârșit, chiar și în momente când nu înțeleg ce se petrece, sau de ce evenimentul respectiv e important pentru poveste. Dar știu că merită să am răbdare, pentru că totul va avea sens la final.
Nu o să mă prefac că am înțeles toate lucrurile care s-au petrecut pe parcursul cărții, nici că aș fi înțeles complet cartea, pentru că mai există câteva semne de întrebare. Totuși, la Murakami aspectul ăsta nu mă deranjează, pentru că pare cumva logic ca asta să se întâmple, nu știu cum să explic.
Pe parcursul poveștii, anumite personaje pe care Toru Okada le întâlnește dispar o perioadă, pentru a apărea din nou mai târziu, pe când altele dispar și nu mai revin. Dar fiecare dintre ele pare să îndeplinească un anumit rol în viața lui Okada și în misterul pe care el încearcă să-l dezlege, chiar dacă acel rol nu e neapărat direct. Ăsta a fost un lucru care pe mine m-a indus un pic în eroare, mai ales faptul că la un moment dat el face cunoștință cu două personaje noi, care apar mult mai târziu în poveste, într-un punct în care eu una nu am crezut că e posibil să mai apară și alte personaje. Ăsta e unul din motivele pentru care a trebuit să fac o pauză din cititul cărții. Conține multe personaje, fiecare cu propria poveste, pe care o aflăm în anumite proporții. Pentru mine, la un moment dat a fost un pic dificil să îmi amintesc de unele dintre ele, mai ales pe la final.
În cele din urmă, mi-a plăcut destul de mult cartea asta, pot înțelege de ce e considerată ca fiind una din cele mai bune lucrări ale autorului. Nu o să încerc să-mi dau cu părerea când vine vorba de mesajul transmis, pentru că nu cred că e unul singur și nu sunt convinsă că am dreptate. Eu recomand, și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de Murakami.

Este oare posibil ca o ființă să înțeleagă perfect o altă ființă?
Chiar dacă pierdem o grămadă de timp și depunem eforturi serioase pentru a ajunge să cunoaștem pe cineva, până la urmă cât reușim oare să cunoaștem cu precizie din ceea ce merită a fi cunoscut? Pretindem că ne cunoaștem bine partenerul de viață, dar cât știm cu adevărat din ceea ce este important să știm?

- Curiozitatea este ca un prieten pe care nu te poți bizui. Se aprinde repede și se stinge la fel de repede. Și atunci rămâi singur și trebuie să-ți aduni tot curajul pentru ceea ce ai de făcut.

Dacă Dalai Lama ar fi fost pe patul de moarte și Eric Dolphy ar fi încercat să-i vorbească despre importanța alegerii uleiului de motor în conformitate cu schimbările sunetelor clarinetului bas, cred că tot ar fi semănat a conversație și ar fi avut un efect considerabil față de ceea ce se petrecea între mine și Noboru Wataya.

- Trebuie să știi să plătești ceea ce se poate plăti cu bani, fără să te gândești la profituri și pierderi. Economisește-ți energia pentru lucrurile pe care nu le poți cumpăra cu bani.

Fie că-ți place sau nu, fie că-ți dorești sau nu, unele informații ți se strecoară în minte și în suflet ca un fum, și n-ai cum să le ocolești.

- ... unul dintre cele mai minunate lucruri de care este capabilă o ființă umană este încrederea în semenul său.

Amintirile și gândurile îmbătrânesc și ele, ca și omul. Există cu toate acestea, gânduri care nu îmbătrânesc și amintiri care nu pălesc.

- Părerea mea este că tu poți avea impresia că ai făurit o lume nouă sau un "eu" nou, dar cel vechi nu poate dispărea, rămâne tot acolo, nu chiar la vedere, dar rămâne, iar în caz că intervine ceva, scoate doar capul și te salută, ca să-ți amintească de existența lui.

- Ura este ca o umbră lungă, neagră. În majoritatea cazurilor, nici persoana pe care o învăluie nu știe de unde vine. Este ca o sabie cu două tăișuri. Îl tai pe adversar, dar te tai și pe tine. Cu cât în ciopârțești mai rău pe adversar, cu atât te mutilezi mai mult pe tine. De cele mai multe ori lovitura este fatală, dar nu e ușor să te debarasezi de ea. Te rog să fii foarte atent, domnule Okada, pentru că ura este foarte periculoasă. O dată ce-a prins rădăcini în inima ta, cel mai greu lucru din lume este să scapi de ea.

Comentarii