joi, 30 octombrie 2014

Experiența mea cu un bichon maltez

Cu aproape un an în urmă, am scris postarea asta, în care povesteam că ne-am ales cu un bichon maltez. Nu pot să cred ce repede trece timpul. Și mă gândeam că aș putea vorbi despre cum a fost cu el, și toate cele. O să pun și poze, în ordine cronologică.
Acum, principalul lucru care îmi trece prin cap când mă gândesc la bichoni e că lumea îi cumpără pentru că sunt drăguți și din greșeală, cam cum am făcut noi. Nu cred că cineva se așteaptă ca ei să fie așa cum sunt atunci când îi văd prima dată. Ca să descriu într-un cuvânt: agitați. Serios. Nu am crezut că un câine ar putea alerga atât de mult, sau să sară așa cum face el, sau că ar putea fi așa puternic, având în vedere că el e super slab, se vede dacă e tuns, ceea ce noi am făcut. Ca să pun asta în perspectivă: el are o mare bucurie atunci când își dă seama că va fi scos afară, bucurie pe care și-o manifestă sărind și alergând până la lesă și înapoi. E ceva să reușesc să i-o pun. Apoi fuge pe scări și pe holul blocului și în ușa de la intrare de parcă ar vrea să o deschidă, ceea ce evident nu poate. O dată ajuns afară, fuge până i se termină sfoara de la lesă, moment în care îmi smucește mâna din umăr și mă și trage după el. Nu mă mir că pe bunica o obosește destul de repede.
O altă chestie la el e faptul că are lacrimi acide, ceea ce înseamnă că blănița din jurul ochilor e mereu maro, blană care trebuie tăiată cam la o lună, ca și cea din urechi. Pe el l-am și pieptănat cât avea blana mare, și trebuie să spun că e challenging, cum el nu ar vrea decât să ia peria aia și să se joace cu ea. E foarte jucăuș. Dacă te apuci și te joci cu el... nu scapi ușor de el după. Obosești tu, și el tot mai vrea și te latră să continui :))
Bunica și tata au reușit următorul lucru: l-au învățat cumva că Maria sunt eu, și le place să-l trimită la mine. Și el chiar vine. Plus că s-a atașat de mine, practic ascultă mult de mine și de tata, și are o bucurie enormă când mă vede. Și unde sunt eu, e și el. Cineva mi-a spus că asta ar fi așa pentru că ei se atașează mult de prima persoană pe care pun ochii, iar eu am fost cea care l-a luat prima în brațe, deci... mda.
E simpatic și toate cele, dar e obositor uneori. Cu mine încă nu își permite anumite lucruri, dar cu bunica chiar se alintă. Și ea îl lasă, dar asta e altă poveste.
Oricum, învață repede lucruri, nu pot să mă plâng din punctul ăsta de vedere. E receptiv mai ales la recompense. Eu chiar l-am învățat câteva chestii și nu pot spune că a durat mult, poate câteva zile, important a fost să nu îl las până nu înțelegea și nu făcea ce îmi doream eu să facă, apoi tot îi repetam comanda respectivă, ca să fiu sigură că a reținut.
Per total, mie îmi e foarte simpatic, nu cred că aș putea renunța la el.
Pozele de mai jos sunt făcute ieri, scuzați calitatea.

4 comentarii:

  1. O dar ce dragut e, sa-ti traiasca. Si eu am un Bichon Havanez de 10 ani este mai mare fata de cel maltez, dar dupa parerea mea rasa lor este una perfecta pentru copii deoarece sunt iubitori si jucausi pana si la batranete.

    RăspundețiȘtergere