vineri, 28 noiembrie 2014

"A fost odată ca niciodată" de Andrew Nicoll

Asta e a doua carte pe care o citesc scrisă de acest autor și cu siguranță voi mai citi și altele, dacă vor fi traduse. Nu știu cum să explic exact, dar are un mod de a folosi cuvintele care pe mine mă fascinează.
Povestea are loc într-un orășel fictiv, denumit Punct, în care Tibo Krovic este primar de douăzeci de ani. Este un primar bun, își face datoria, dar are un mic secret: e îndrăgostit de secretara lui, doamna Agathe Stopak, și are obiceiul de a îi spiona picioarele pe sub ușa ce le desparte birourile. Este îndrăgostit, dar nu prea face nimic în sensul ăsta, cum secretara sa este căsătorită. Nu foarte fericită, dar căsătorită, iar Tibo este un primar bun. Iar o poveste romantică între ei nu ar fi tocmai ușoară, ca în povești.
Acum că am terminat-o, am înțeles ce a vrut autorul să zică la întâlnirea cu blogerii, în care a spus că cititorii tind să spună că finalul romanului este straniu, dar că uită că povestea conține o măicuță bărboasă și plină de negi, la care lumea se roagă când are probleme. Iar ea este chiar cea care narează întreaga poveste. Spun asta pentru că finalul mi s-a părut și mie foarte straniu. Asta pentru că, deși știi că Walpurnia e cea care spune toată povestea, ea fiind moartă de foarte mult timp, totul pare atât de real, încât uiți cine spune povestea, chiar dacă mai există pasaje care amintesc de asta. Personajele astea ar putea fi foarte bine vecinii tăi, sau orice om de pe stradă, atât de reale mi s-au părut. Ceea ce cred că este foarte important într-o poveste, mai ales una care are loc într-o locație fictivă.
Pe tot parcursul ei, cartea asta mi-a dat un sentiment călduț, e genul ăla de poveste care cred că e ideală în perioada asta, în care e frig afară și nu prea îți vine să ieși din casă, dar trebuie. Personajele au fost așa simpatice, iar relația dintre Tibo și Agathe atât de dulce, încât au fost momente în care mi-a fost greu să nu mă trezesc zâmbind.
Totuși, dintre toate personajele, cred că preferatul meu este chiar Walpurnia, chiar dacă ea nu e foarte prezentă în poveste. Și totuși, are un mod de a îți arăta că e acolo fără ca tu să îți dau de fapt seama de asta, sper că are sens ce spun. Mi-a plăcut foarte mult de ea.
Și că tot ziceam de personaje, cred că povestea asta arată foarte bine faptul că nu poți judeca o persoană doar după aparențe, sau doar după câteva cuvinte rostite. Personajul care demonstrează asta este avocatul Guillaume. El începe ca un personaj pe care nu l-am putut suferi, dar cu cât am aflat mai multe despre el, cu atât mi s-a părut mai simpatic și am ajuns să-mi schimb complet părerea despre el până la final, la 180 de grade.
Deși nu la fel de amuzantă precum Dacă citești asta înseamnă că am murit, cartea de față are propriul umor, mai ales pe la final, sunt niște replici pe acolo la care m-am trezit chicotind, mai ales că toată situația ajunsese să mi se pară atât de ironică și de tristă în același timp. Cartea asta chiar se joacă cu sentimentele cititorului, iar finalul e cea mai mare surpriză pe care am văzut-o în toată povestea. În sensul bun, cum în punctul ăla deja nu mai știam la ce să mă aștept, pentru că este introdus și un mic element fantasy. Dar sunt fericită cu modul în care s-a terminat, cred că a fost potrivit pentru o asemenea poveste încâlcită, și mi-a pus un zâmbet pe buze.
Iar pe lângă toate astea, cartea cred că transmite mai multe mesaje cititorului. Despre iubire, singurătate, tristețe, aparențe și alte lucruri, și ăsta e motivul principal pentru care îmi plac cărțile lui Nicoll, pentru faptul că printre toate întâmplările și aventurile personajelor se ascund mesaje foarte adevărate și valabile în lumea reală în care trăim. Am observat asta și în cealaltă carte a lui.
La final vă zic doar că vă recomand cartea asta, cred că multor persoane le-ar plăcea. 

Îl iubea așa cum iubești un ursuleț de pluș din copilărie - nu pentru ceea ce este, ci pentru că îți amintești ce a fost odată și ce a însemnat pentru tine.

- Orice lucru e nevinovat în ochii unui suflet nevinovat.

...oameni pierduți în negura istoriei, care nu mai existau decât prin niște sigilii rupte pe câteva petice de pergament păstrate în cufărul Cartei.

- Poți, cred eu, să te bucuri de frumusețe și fără s-o înțelegi.

Ce ciudat! Când dragostea intră sau iese din viața noastră, orice gând la mâncare pare să dispară. Mare noroc că uneori dragostea rămâne cu noi, altfel am muri cu toții de foame/

- Și totuși, presupun că publicului trebuie să-i dai ce așteaptă. [...] Nimic nu-i mai rău decât o mulțime dezamăgită... nimic nu-i mai urât.

Tibo știa că oamenii pot fi cruzi unii cu alții chiar și fără să facă, de fapt, nimic, fără să se bată sau să țipe unii la alții, ci pur și simplu nedându-și unul altuia ocazia de a face gesturi frumoase.

- Merit tot ce e mai bun pe lume, dar sunt gata să mă mulțumesc și cu cele mai banale lucruri, dacă pot să fie ale mele. Ceva bun, nu cel mai bun, nu e tocmai de aruncat, nu?

Momentul trecuse. Agathe l-a văzut destrămându-se în clipa în care "când" devine "acum" și începe să meargă de-a-ndoaselea spre "atunci". Nu durează decât o fracțiune de secundă.

Nu-i chiar așa de incredibil. Cu toții inventăm povești care ne ajută să înțelegem ce ni se întâmplă. Toată lumea o face. De la straniul proces care are loc în creierul nostru și care ne face să percepem lumea cum trebuie, deși știm cu toții că imaginea se formează pe retina noastră cu susul în jos, până la fermecătorul gând că "totul o să fie bine în cele din urmă", de la fantasmele pline de speranță care dau târcoale loteriilor până la convingerea fermă că, dacă părinții ar fi fost un pic mai afectuoși cu noi, dacă am fi învățat un pic mai mult pentru un anumit examen sau dacă am fi purtat o cravată mai elegantă la un anumit interviu, totul ar fi în regulă acum. Cu toții urzim povești de felul ăsta.
Oamenii au o capacitate aproape infinită de a se amăgi singuri, negând cu încăpățânare lucruri cât se poate de evidente. Dispunem de resurse inepuizabile când vine vorba să credem în ceva mai frumos decât adevărul care ne privește drept în față. Și ce binecuvântare e asta! De-asta scriem poezii. De-asta cântăm, pictăm și construim catedrale. De-asta există coloane dorice acolo unde ar fi fost la fel de bine-venit și un trunchi de copac. E un dar minunat, glorios și plin de suferință. Asta ne face oameni.

- Iată ce ştiu eu despre viaţă. Am învăţat că în lumea asta nu există atât de multă iubire încât să ne permitem s-o risipim. N-avem voie să irosim nici măcar un strop. Dacă avem norocul s-o găsim, oriunde am găsi-o, trebuie s-o păstrăm şi să ne bucurăm de ea cât de mult putem, pentru cât de mult timp putem, până la ultimul sărut. 

2 comentarii:

  1. Ok, recenzia ta m-a derutat puțin, dar m-a făcut și foarte curioasă în privința cărții. Aș vrea să citesc și eu cartea, sunt curioasă în legătură cu finalul, dacă și mie mi s-ar părea straniu :) Bună Leontina! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună :) În ce sens te-a derutat, mai exact? Partea cu finalul, sau și altceva? Aș fi curioasă să știu :)

    RăspundețiȘtergere