marți, 16 decembrie 2014

"Fahrenheit 451" de Ray Bradbury

Recunosc că am evitat cartea asta ceva timp, pentru că mereu am știut un singur lucru despre ea: că este vorba de o societate distopică în care toate cărțile sunt arse. Iar pentru iubitoarea de cărți din mine, asta suna ca ceva mult prea trist. Și totuși iată că am citit cartea asta, și am câte ceva de spus despre ea.
Are loc în viitor, în societatea mai sus menționată, în care pompierii au rolul de a se ocupa de cărțile care au mai rămas pe fața pământului, dându-le foc. Printre ei se numără și Guy Montag. De asemena, în lumea asta, lumea e mult mai interesată de ce se petrece la televizor, și nu prea mai are cine știe ce cultură. Iar printre toate astea, Guy descoperă mai multe lucruri la care nu s-ar fi așteptat.
Acum, cartea asta nu e chiar ce m-am așteptat să fie. Pentru că nu e chiar despre cum cărțile sunt interzise, ci despre faptul că tehnologia a adus lumea în punctul ăla, și mai e și un război pe cale să înceapă. Plus că aparent omenirea singură a ales să renunțe la cărți.
Am sentimente contradictorii când vine vorba de poveste. Pe de o parte, există aspecte ale acestei povești care mi-au plăcut, mai ales cele legate de cărți și de importanța lor, dar au fost și alte aspecte care nu mi-au plăcut. Mai ales faptul că nu vezi mai nimic din lumea creată de autor. Am rămas la final cu senzația că lumea aceea ar fi putut fi una foarte interesantă, dar nu primim suficiente informații despre ea pentru a putea forma o imagine concretă a ei. Povestea pare cumva incompletă la final. Am de asemenea sentimentul că de fapt nu știu nimic despre niciunul dintre personaje, ceea ce e un mare punct negativ pentru mine. Personajele sunt cele mai importante lucruri pentru mine într-o poveste, iar în asta nu sunt portretizate foarte bine, așa puține cum sunt.
Să trecem la părțile mai bune. Cred că arată destul de bine faptul că lumea ar putea ajunge să se îndobitocească singură, deși evidența actuală nu prea susține punctul ăsta, dar trecem peste. Ăsta e motivul pentru care de multe ori dialogurile sunt super enervante, oamenii ăia sunt atât de idioți, și sistemul nu îi ajută cu nimic. Sper să nu se ajungă vreodată acolo. Alt punct pozitiv este că arată cumva care e importanța cărților, dar nu numai, pentru ca lumea să nu o ai razna. Am scos multe citate frumoase din cartea asta, nu m-aș fi așteptat, mai ales că e așa scurtă.
La final, eu zic că merită citită, dar pentru mine a fost un pic dezamăgitoare, mă așteptam la mai mult de la o carte care primește atâtea laude și care e considerată un clasic. Chestia e că nu am urât-o, pentru că m-a făcut să simt chestii pe parcurs, dar nici nu m-a dat pe spate. Ar fi fost o carte bună, dar în ultima parte, sunt trei în total, se întâmplă atâtea chestii ciudate, într-o perioadă atât de scurtă de timp, totul pare atât de grăbit și se mai termină și foarte brusc. Am înțeles ce vrea să transmită cartea, și aprob mesajul, dar povestea în sine nu pare să ajungă la niciun punct final, totul rămâne în aer, ceea cea nu mi-a plăcut deloc.

- Trebuie să fie ceva în cărțile astea, ceva pe care nu ni-l putem închipui, dacă o femeie e-n stare să rămână, de dragul lor, într-o casă în flăcări!

- M-am gândit și la cărți. Și pentru prima oară mi-am dat seama că în spatele fiecărei cărți stă un om. Un om a trebuit să o gândească pe fiecare. Și omul acela a avut nevoie de mult timp până să o aștearnă pe hârtie.

- Poate a fost nevoie de o viață de om pentru a așterne pe hârtie unele din aceste gânduri! Cutare autor s-o fi străduit toată viața să privească și să înțeleagă lumea din jurul lui și apoi vin eu și, în două minute, gata! Totul s-a terminat.

- Nu e nimic magic în cărți; magic e doar ceea ce spun cărțile și însuși faptul că în ele peticele universului sunt însăilate într-un veșmânt pe măsura noastră. [...] Scriitorii buni ating adesea viața. Cei mediocri își plimbă peste ea o mână grăbită. Iar cei proști o siluiesc și-o lasă apoi, sfâșiată, pradă muștelor.

- Asta-i și parte bună din moarte: când n-ai nimic de pierdut, nu-ți mai pasă de primejdii.

- Memoria omului e un aparat de fotografie, dar fiecare dintre noi pierde o viață întreagă învățând cum să developeze imaginile luate. 

- Dar tocmai asta e trăsătura cea mai frumoasă a omului: el nu se descurajează și nu se scârbește niciodată într-atât încât să renunțe să ia lucrurile de la început, deoarece știe că e important și merită s-o facă.

- Iar când a murit, mi-am dat seama deodată că nu plângeam defel pierderea lui, ci pierderea lucrurilor pe care obișnuia să le facă. Plângeam pentru că știam că n-o să le mai facă niciodată, n-o să mai cresteze niciodată o bucată de lemn, n-o să ne mai ajute să creștem porumbei în curtea din dos, n-o să mai cânte la vioară și nici n-o să ne mai spună povești. Fusese o parte din noi, iar când a murit, au murit toate lucrurile pe care se pricepea să le făurească și pe care nimeni altul nu le mai putea făuri în același fel. Era un om deosebit, o personalitate. Nu m-am putut împăca niciodată cu moartea lui. Mă gândesc adesea câte sculpturi admirabile n-au mai ieșit niciodată la iveală din pricina morții lui. Câte glume lipsesc din lume și câți porumbei călători au rămas neatinși de mâinile lui. El dăduse lumii o anumită formă, îi dăruise o sumedenie de lucruri. În noaptea în care a închis el ochii, lumea a pierdut mii de lucruri frumoase și-a rămas mai săracă.

- Fiecare om trebuie să lase ceva după moarte lui [...] Un lucru pe care mâna lui și-a lăsat într-un fel sau altul pecetea și la care sufletul lui se poate întoarce după moarte, astfel încât, atunci când oamenii se uită la copacul sau la floarea cu pricina, e și el prezent.

5 comentarii:

  1. frumoase citatele. Este si un film dupa cartea asta. Eu am vazut filmul, insa inca nu m-am apucat de carte.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da? Nu știam că există și un film. Poate îl voi vedea și eu la un moment dat.

      Ștergere
  2. Mie mi-a plăcut foarte mult cartea atunci când am citit-o, mi s-a părut că chiar și cu acele puține detalii care-mi sunt date, pot să văd foarte bine lumea aceea. A fost foarte ușor să-mi imaginez o lume în care lumii, omenirii nu-i mai pasă de oamenii ei. Sau cel puțin de mintea lor. Proștii sunt mai ușor de influențați, și în momentul în care cineva/ceva va realiza cum să ne prostească pe toți, vom ajunge la fel ca personajele mai nefericite ale lui Ray Bradbury.
    Sfârșitul mi s-a părut plin de speranță, într-un fel. Este promisiunea unei schimbări care va vine mult mai greu. Până la urmă, e ușor să te dezobișnuiești de ceva ce nu ai mai practicat în ani.
    Mie mi s-a părut foarte strictă secvența în care Guy încerca să-și amintească unde a întâlnit-o pe soția sa și de ce au decis să se căsătorească, și efectiv nu mai putea. Speram ca mai mulți să-l urmeze în căutarea „adevărului”.
    Poate și pentru că am citit-o cu ceva timp în urmă, aproape doi ani, am alte păreri despre ea, însă mie chiar mi-a plăcut. Știu de asemenea că și eu aveam însemnate foarte multe citate.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi cer scuze pentru greșeli, wow, câte dezacorduri. A fost greu să-mi pun gândurile în ordine, plus că abia m-am trezit și încă mai sunt obosită.

      Ștergere
    2. Și mie mi-a plăcut în final, atât că aveam așteptări mai mari. M-am și obișnuit ca lumile distopice să fie bine dezvoltate, cred că a avut și asta un rol, plus că am început să citesc, înainte de Fahrenheit 451, o carte în care totul e descris foarte clar și detaliat. Dar sunt de acord cu tine, referitor la partea cu proștii, ăsta e unul din lucrurile pe care cartea le-a arătat foarte bine.
      Într-un fel, dar, are o notă de speranță acolo.

      Ștergere