luni, 30 iunie 2014

"Umbra vântului(Cimitirul cărților uitate #1)" de Carlos Ruiz Zafon

Încă de când am terminat primul capitol al acestei cărți, am știut că o să îmi placă, și încă mult. De ce? Păi, datorită primului citat pe care îl veți găsi la finalul recenziei.
Ceea ce m-a convins pe mine de fapt să citesc cartea asta a fost faptul că cineva a descris-o drept o carte pentru cei care iubesc cărțile. Ceea ce e, în parte, adevărat. Pentru că, deși cartea are multe aspecte care mi-au plăcut pentru că îmi place cititul, nu e doar atât, e și un fel de poveste polițistă, în lipsa unui cuvânt mai bun.
Dar să o iau cu începutul. Povestea îl are ca personaj principal pe Daniel Sempere, care este dus de tatăl lui, la vârsta de zece ani, la Cimitirul cărților uitate, de unde poate alege o carte, oricare din miile ce se află acolo, de care după trebuie să aibă grijă după aceea. Cartea pe care o alege se intitulează Umbra vântului și este scrisă de un anume Julian Carax. Fascinat de acea carte, Daniel încearcă să găsească și alte cărți alte acestui autor, dar descoperă că nu prea mai există copii ale acestora, iar autorul este un personaj extrem de misterios. El își propune să afle care este povestea acestui Julian Carax, iar de aici pornește întreaga poveste.
În primul rând, mă bucur că am citit traducerea în română și nu cea în engleză. Cartea e tradusă din spaniolă, dacă nu mă înșel, iar în engleză mi se pare că pierde mult din acel limbaj frumos. Iar ăsta e primul lucru pe care l-am observat la cartea asta și care mi-a plăcut mult: stilul în care e scrisă. Nu aș putea să găsesc cuvintele pentru a descrie, dar e extrem de frumos scrisă.
Chiar am fost surprinsă de cartea asta în mai multe rânduri. Mai întâi pentru că e de fapt o poveste într-o altă poveste. Îl urmărim pe Daniel în viața lui, de când descoperă cartea lui Carax, și modul în care se schimbă în viață, dar în același timp, prin el și cercetările lui, aflăm încet-încet și povestea misteriosului autor. Asta mi s-a părut o chestie foarte interesantă și mi-a mai plăcut faptul că nimic nu pare grăbit, în niciuna din cele două povești și că ai timp să îl cunoști atât pe Daniel, cât și pe Julian. Chiar am apreciat asta, cât și faptul că ambele povești mi s-au părut la fel de interesante. În nicio clipă nu am fost plictisită de povestea lui Daniel, dorindu-mi să aflu mai multe despre Julian, și invers.
Personajele chiar mi s-au părut foarte simpatice, mai ales Daniel și Fermin, pe cel de-al doilea l-am îndrăgit încă de când l-am întâlnit pentru prima dată, mi se pare imposibil să nu îți placă de Fermin, e un personaj așa haios în discursurile lui nesfârșite, dar în același timp știe că totul are o limită și chiar o respectă, când e cazul. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la el însă a fost prietenia lui sinceră pentru Daniel și cum nu se dădea înapoi de la nimic pentru a-l ajuta.
Cartea a avut și suficiente momente în care a fost amuzantă, chiar am râs de mai multe ori. De fapt, cred că a avut de toate, a fost și amuzantă, tristă în anumite părți, poveștile de dragoste au fost foarte drăguțe și mi-a plăcut faptul că încearcă să transmită cumva ideea că în viață, atunci când îți dorești ceva, nu trebuie să renunți, indiferent ce se întâmplă.
La un moment dat, însă, am fost convinsă că nu va primi cinci stele pe goodreads de la mine, pentru că e un punct în cartea asta când totul seamănă perfect cu o telenovelă. Sigur, mai pe tot parcursul ei a existat un ușor aer de telenovelă, dar în acel punct nu am avut niciun dubiu că exact asta este. La final însă, sunt tentată să zic că nu e chiar așa. Sigur, are momente demne de o telenovelă, dar la final chestia asta nu e suficient de grea pentru a înclina balanța, cel puțin pentru mine. Deci, la final, chiar i-am acordat cinci stele, am considerat că merită.
Recomand tuturor, chiar e o carte foarte bună. E genul acela de carte pe care sper să o pot scrie și eu la un moment dat, într-o bună zi. Sunt convinsă acum că voi citit fiecare carte tradusă în română a acestui autor.
Am scos multe citate din cartea asta, și nu cred că voi putea șterge vreunul.


O dată l-am auzit pe un client obișnuit al librăriei tatei zicând că puține lucruri îl marchează pe un cititor atât de mult ca prima carte care își deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime imagini, ecoul cuvintelor pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoțesc toată viața și clădesc în memoria noastră un palat unde, mai devreme sau mai târziu - indiferent câte cărți am citi, câte lumi am descoperi, câte am învăța și câte am uita -, ne vom întoarce.

Unul dintre trucurile copilăriei e că nu-i nevoie să înțelegi un lucru ca să-l simți. Când rațiunea devine capabilă să înțeleagă cele întâmplate, rănile din inimă sînt deja prea adânci.

Să urăști cu adevărat e un talent pe care îl deprinzi cu anii.


Nu mă puteam abține să nu mă gândesc că, dacă eu, din pură întâmplare, descoperisem un întreg univers într-o singură carte necunoscută din infinitatea acelei necropole, alte zeci de mii rămâneau neexplorate, uitate pentru totdeauna. M-am simțit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri și de suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri își pierdea memoria pe neștiute, zi după zi, simțindu-se cu atât mai înțeleaptă cu cât uita mai mult.


- Obișnuia să spună că existăm atât timp cât cineva își amintește de noi.

- Cineva a spus o dată că, în clipa când stai să te gândești dacă iubești sau nu pe cineva, deja ai încetat să-l mai iubești.

- Cărțile sunt oglinzi: vezi în ele numai ceea ce ai deja în tine.

M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei; un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră și care încă nu știa că o poate pierde într-un minut.

L-am contemplat pe omul acela pe care cândva mi-l închipuisem puternic, aproape invincibil, și l-am văzut fragil, învins pe nepusă masă. Învinși, poate, amândoi. M-am aplecat să-l învelesc cu pledul acela pe care de ani de zile promitea să-l dea de pomană și l-am sărutat pe frunte ca și când aș fi vrut să-l feresc astfel de firele nevăzute care îl îndepărtau de mine, de acel apartament și de amintirile mele, ca și cum aș fi crezut că, prin sărutul acela, aș fi putut înșela timpul, convingându-l să se scurgă mai încet, să se întoarcă într-o altă zi, într-o altă viață.

- Există temnițe mai grele decât cuvintele.

- E curios cum îi judecăm pe ceilalți și nu ne dăm seama cât de mizerabil e disprețul nostru până când nu ne lipsesc, până când nu ne sunt luați. Ne sunt luați fiindcă nu ne-au aparținut niciodată...

- Partea grea nu e să câștigi bani pur și simplu. Partea grea e să-i câștigi făcând un lucru căruia să merite să-ți dedici viața.

Julian îmi spusese cândva că o povestire e o scrisoare pe care autorul și-o scrie sieși pentru a-și povesti lucruri pe care, altminteri, nu le-ar putea afla.

duminică, 29 iunie 2014

Desenele copilăriei mele

Mă simt nostalgică în ultimul timp, și am dat zilele astea și peste un anime făcut după Powerpuff girls, deci de aici și postul ăsta. Cred că toți aveam desene animate de care ne amintim cu drag de pe vremea când eram mici, iar eu voi face o listă cu ele, cel puțin cele pe care mi le voi aminti, pentru că de ce nu? Mă refer aici la cele pe care nu suportam să le ratez. Nu se vor afla în vreo ordine anume.

1. Lumea lui Bobby

2. Tom și Jerry(se putea fără?)
3. Familia Flinstones
4. Ce-i cu Andy?
5. Omul păianjen
6. X-men
7. Prințesa Tenko
8. Diabolik
9. Totally spies
10. Peter pan and the pirates
11. The secret files of the spy dogs
12 Cei patru fantastici
13. The powerpuff girls
14. Power rangers, dar sunt atât de multe variante, încât îmi e greu să îmi dau seama pe care am văzut-o eu exact, de aceea nu voi pune o imagine aici.
15. Familia Jetsons

Și cam astea îmi vin în minte în momentul ăsta. Ar mai fi unele, dar acelea sunt de pe vremea când Fox Kids a fost înlocuit cu Jetix, ceea ce a fost după clasa a cincea, parcă, și nu le-aș include tot aici. Astea sunt cele pe care le vizionam cu atât de mult timp în urmă, încât amintirile mele legate de ele au devenit oarecum vagi. Nu mai știu dacă Ce-i cu Andy? a fost pe Fox Kids sau Jetix, dar simțeam nevoia să îl includ. Și unele erau date pe Cartoon network. De asemenea, se poate să mai existe unele confuzii ale mele legat de canalele pe care erau difuzate, au fost cu ani în urmă, nu mai știu exact.
Dacă vreți, mie mi-ar plăcea, îmi puteți spune dacă vă uitați la vreunul din desenele animate de mai sus, sau ce desene vă plăceau vouă când erați copii.

Postarea asta a fost scrisă pe la miezul nopții, dar m-am decis să o postez oricum :))

marți, 24 iunie 2014

Inventar(ce am scris eu la viața mea)

Am văzut asta pe blogul Andreei și mi s-a părut o idee interesantă. Am făcut o postare despre motivele pentru care scriu și acum voi spune cam ce am scris eu până acum, un mic rezumat pentru fiecare, și cum au evoluat ideile mele pe parcurs(unde e cazul). 

Eu am început să scriu prin 2010 sau 2011, nu mai țin minte exact. Prima chestie pe care am scris-o a fost în limba engleză, și se numea The complicated story of a little girl. Între timp titlul s-a tot schimbat, mai întâi în An unusual girl, iar apoi, când am rescris-o în română, Când nimic nu este ceea ce pare a fi, și cel mai recent Între două lumi. Ideea de bază nu s-a schimbat, e vorba despre două surori gemene, vrăjitoare, care au o viață destul de normală și monotonă, până când, într-o zi, află că au fost acuzate de furtul unei pietre ce conține o magie extrem de puternică, din Lumea Vrăjitorilor, și care trebuie să își demonstreze nevinovăția, asta dacă nu vor să rămână fără puteri magice. Ceea ce s-a schimbat aici de-a lungul timpului este influența pe care am avut-o eu din alte cărți, în principiu "Jurnalele vampirilor"(în mod ironic). Iar toată povestea a ajuns să fie din ce în ce mai încâlcită, în momentul de față lucrez la rescrierea ei, pe care o puteți găsi aici. Practic, fiecare variantă a ei a fost terminată, dar tot nu simt că și-ar fi atins adevăratul potențial și vreau să ajung acolo. 

După varianta în engleză a poveștii de mai sus, am început de fapt să scriu în română, iar aceea se intitula O nouă șansă la fericire. A avut titlul schimbat de mai multe ori, dar acesta e cel final. Povestea practic urmărea o fată(i-am uitat numele) care ajunsese să fie închisă în ea complet după ce și-a văzut tatăl murind într-un accident de mașină. Iar în vara în care se petrece povestea, e convinsă de prietena ei cea mai bună să participe într-o tabără, unde întâlnește un băiat și practic la final ajunge să își dea seama că ar trebui să își dea șansa de a fi fericită din nou. Nu cea mai originală chestie, plus că era plină de descrieri, pentru care eu nu sunt fan, și a fost greu de scris.

Cam odată cu rescrierea primei povești menționate, am început să mai scriu una, care se numea Trăind după propriile reguli. Personajul principal se numea Mickaela și era fiica unui cântăreț celebru, care nu prea avea timp de stat pe acasă, ceea ce o face pe ea să se îndepărteze și să fie extrem de supărată pe el, plus că toți aveau diverse așteptări de la ea. Și ea făcea tot ce îi stătea în putere pentru a nu se conforma la absolut nimic, motiv pentru care nici nu avea prieteni și nu prea era privită cu ochi buni. Dar lucrurile se schimbă după ce în clasa ei sunt transferați doi frați gemeni, o fată și un băiat, fata fiind o mare fană a tatălui lui Mickaela, și nu are de gând să o lase pe în pace. A fost postată în întregime pe wattpad, dar am șters-o pentru că nu mi s-a mai părut că ar merita să stea pe acolo, nu cred că aș mai posta-o vreodată pe undeva. Dacă e cineva curios, povestea se termina cu Mickaela fiind prietenă cu fata(din nou, i-am uitat numele), iar fratele ei moare, era bolnav de inimă. E ceva mai complicat, pentru că practic tot ce voiau cei doi era o știre care să îi distrugă reputația tatălui lui Mickaela, în schimbul unei sume de bani ce ar fi permis o operație complicată pentru frate.

După asta a urmat Joker, care încă consider că e una din cele mai originale chestii pe care le-am scris, și încă mă întreb cum de am reușit, mi se pare ciudat să mă gândesc că eu am scris-o și că ieșit ce a ieșit, mai ales că idee a pornit de la un anime. Acțiunea are loc cândva în viitor, într-o societate în care există două tipuri de oameni: cei normali, și un grup numit de mulți "ciudați", din care fac parte persoane cu abilități deosebite, care pot fie arăta ca toți ceilalți, fie își schimbă aspectul, moment în care sunt în stare să facă multe lucruri imposibile pentru un om normal. Personajul principal este denumit chiar Joker, care are ca scop în viață enervarea celor aflați la conducere, care vor să scape de ei. Nu zic mai multe pentru că aceasta încă se află pe wattpad, link aici, și e completă. Momentan lucrez la continuarea acestei povești, denumită Joker(reprise), care se găsește aici.

Nu mai știu exact când am început-o pe cea despre care voi vorbi acum pentru că am prostul obicei de a începe mai multe povești în același timp. Titlul inițial a fost Printre lumi și în ea era vorba despre un univers în care existau mai multe lumi, și în care oamenii de știință descoperiseră o cale prin care anumite persoane, nu toată lumea, puteau trece din una în alta cu ajutorul unui aparat special. Ceea ce era de reținut era că timpul pe care îl puteau petrece în alta decât a lor era limitat, și era periculos pentru ei să îl depășească. La un moment dat se descoperă că există o persoană care poate traversa lumile fără acel dispozitiv, și care nu e supusă acelui timp limită. Acei cercetători nu au o explicație pentru asta și vor să o convingă să se alăture micului grup de persoane ce pot traversa lumile, doar că ea îi refuză mereu. Cum nu îmi plăcea cum ieșise, am decis să nu mai termin prima variantă(care avea 15 capitole) și să o rescriu. Noul titlu era Echilibru, la care am scris doar prologul și primul capitol, pentru că ulterior mi-am dat seama că încă nu o pot scrie cum trebuie, pentru că îmi lipsește skill-ul necesar pentru asta, și orice ar fi ieșit nu mi-ar fi plăcut. Nu renunț la ea, voi reveni, dar peste o perioadă de timp, în momentul în care mă voi simți suficient de sigură pe mine pentru a o scrie așa cum trebuie.

Iar ultima poveste pe care am început-o se intitulează Hoțul, poveste în care unei detective, Adison Harper, i se oferă un caz pe care îl acceptă imediat: cel de a prinde un hoț ce fusese urmărit de mulți alții înaintea ei, dar care reușise mereu să scape. Ea este convinsă că este persoana potrivită pentru asta, având în spate o reputație de invidiat, iar de aici pornește o întreagă cursă între cei doi, pentru a demonstra cine este cel mai bun. Povestea o puteți găsi aici

Deci, ca să fac un rezumat, momentan am trei povești începute: Hoțul, Joker(reprise) și Între două lumi. Am terminat la viața mea cinci povești(număr aici și rescrierile, pentru că în mintea mea contează), ar fi șase dacă aș număra și continuarea nereușită de la Când nimic nu este ceea ce pare a fi, dar ulterior am decis ca din cele două să fac o poveste mai mare, deci nu o pun la socoteală; și am o singură poveste rămasă neterminată pe o perioadă nedeterminată de timp. 
Acum că am pus toate astea pe hârtie, simt că aș merita o bătaie pe umăr :)) Glumesc. Oricum, cred că nu mă descurc rău deloc, ar fi de folos dacă nu aș mai începe nu știu câte povești în același timp, dar nu mă pot abține, și mă consolez cu ideea că le duc la final, cu o singură excepție, dar decât să o chinui și să iasă varză, mai bine mai aștept. 

luni, 23 iunie 2014

"Acluofobia" de A.R. Deleanu

Înainte de a scrie recenzia asta, sunt câteva lucruri despre mine pe care e important să le știți: sunt extrem de fricoasă, am o curiozitate morbidă uneori și imaginația mea e mult prea bogată pentru propriu meu bine. De ce zic asta? Păi, după primele două povestiri eram ceva de genul: why, brain, why? Dar nu puteam să nu continui, asta deși aveam niște imagini extrem de ciudate în cap.
Acum, eu cred că modul în care e prezentată cartea asta e destul de corect, pentru că de fapt nu se zice că ar fi horror, ci doar că are accente horror și că e macabră. Exact asta a și fost. Nu sunt fan al genului, totuși suna cumva interesant și mi-am zis că ce am de pierdut.
Mi se pare destul de greu pentru mine să fac o recenzie a acestei cărți, pentru că impresia mea generală e că unicul scop al acestor povestiri este acela de a crea fiori pe șira spinării celor care o citesc, cel puțin eu am pățit asta de mai multe ori. În afară de asta... nu am rămas cu absolut nimic la finalul cărții, poate în afară de câteva imagini ciudate în cap. Exact ăsta a fost gândul meu atunci când am început să o citesc, după primele două povestiri, și același lucru îl cred și după ce am terminat-o. Asta pentru că aceste povestiri mie mi-au lăsat impresia a fi un mijloc din ceva mai mare, ca atunci când scrii o idee ca să nu o uiți, ceva ce are sens dar dacă e pus într-un anume context. Pentru că povestirile astea, în afară de una sau două, nu au nici început, nici sfârșit, iar la final nu înțelegi nimic din ele, de aceea și sentimentul meu că unicul lor scop e acela de a speria și de a îți băga câteva imagini ciudate în minte. Singurele povestiri din care am rămas cu impresia că am înțeles ceva sunt Atunci când nu eram, care seamănă cu ceva societate distopică, și Negru ca o șoaptă fără rost, care este și singura care pare a avea un început și un sfârșit și care nu se oprește brusc, lăsându-te complet confuz. O alta care ar mai avea ceva sens în mintea mea este Jos, în lumea lor.
Nu știu cum să descriu cartea asta exact, pentru mine a fost o lectură ciudată, majoritatea poveștilor nu seamănă cu nimic, în afară de cele menționate mai sus, și tot ce rămâne în urma lor a sentimentul ușor de frică, datorat atmosferei create de autor și confuzie, pentru că se termină brusc, fără vreo concluzie precisă. Pentru mine, atât reprezintă, nu va fi o carte la care mă voi gândi în viitor, după ce am închis-o am rămas cu gândul de "da, ok, interesant, și?".
Ca să fiu complet sinceră, cartea, pentru ce și propune să fie, anume o lectură macabră, este exact asta, îi iese de minune. Alt punct pozitiv ar fi faptul că autorul are un stil plăcut, ușor de citit, care te determină să citești în continuare, până la final, ceea ce eu chiar apreciez. Să mai zic de copertă, mai e cazul? Îmi place mult, e simplă, dar e exact ce îi trebuia cărții, cred eu.
Cred că recenzia asta e destul de confuză, deci ca să lămuresc lucrurile nu o pot face decât în felul următor: Mi-a plăcut? Nu chiar, nu aș putea zice asta, nu e genul meu de carte. Cred că a meritat totuși să o citesc până la final? Da, asta da. Cred că merită ca și alții să îi dea o șansă? Da, asta cred. Asta e una din acele cărți pe care nu o urăsc, nu e genul meu, dar o pot aprecia pentru ceea ce este, așa cum am pățit cu Mărturia de Anita Shreve. Nu cred că voi putea explica niciodată așa cum trebuie chestia asta. Mai zic doar atât: citiți-o, nu mi s-a părut a fi o pierdere de timp absolut deloc. Îi voi da o șansă și celeilalte cărți a autorului, pentru că vreau să văd cum mi se va părea, sunt curioasă.

duminică, 22 iunie 2014

De ce scriu

Pentru că simt nevoia să vorbesc despre asta și ce loc mai bun decât blogul pentru așa ceva, nu? Nu știu pe câți dintre voi vă va interesa chestia asta, dar hei blogul e și ca un fel de jurnal, plus că mă simt eu mai bine dacă pun tot ce simt în scris, so please bear with me. Sau puteți închide pur și simplu pagina, nu mă supăr.
Acum, să fiu sinceră, chiar nu mă consider a fi vreun mare talent, sigur, am mai evoluat de la momentul în care m-am apucat, dar tot se poate mai bine. Dar să o iau cu începutul, nu? La drept vorbind, nu mai știu exact de ce m-am hotărât să încep să scriu, știu cine m-a încurajat să o fac, dar nu țin minte exact ce mi-a trecut prin cap în momentul în care m-am apucat de asta propriu-zis. Dar mi-a plăcut și am tot continuat. Prima poveste pe care am scris-o era în limba engleză, pentru că dintr-un anumit motiv la vremea aceea(pe la 16 ani) îmi venea mai ușor în engleză decât în română, ceea ce e oarecum amuzant acum că mă gândesc la asta. La vremea aceea, aveam impresia că ceea ce scriam era super, dar acum îmi dau seama că aveam muuult de lucru. Și sunt destul de fericită cu nivelul la care mă aflu acum. Încă mă chinui să duc povestea aceea la nivelul la care se află în mintea mea, I'm getting there. 
Să trecem la subiect acum. De ce scriu? Păi, în primul rând pentru că mi se pare o chestie foarte fascinantă, tot acel proces de a crea o lume și personaje și a le face să interacționeze unele cu altele și a le face să pară reale. Mi se pare o ceva frumos, și super complicat. Totuși, consider că merită efortul și am ajuns să îi admir sincer pe autori, pentru că tind să cred că nu îți poți da seama cât de greu sau ușor e un lucru până nu l-ai încercat pe pielea ta. Un alt motiv pentru care continui să scriu este pentru că eu consider că m-a ajutat destul de mult, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, m-a ajutat să învăț să-mi pun ideile în ordine în scris, ceea ce a ajutat destul de mult la bac la română, cât și la alte compuneri pe care le-am scris prin școală. În al doilea rând, tind să cred că m-a ajutat să-mi dau seama cam ce fel de persoană aș vrea eu să fiu. Asta sună un pic ciudat, să explic: ideea principală e că, de cele mai multe ori, personajele din perspectiva cărora scriu nu seamănă deloc cu mine(cu excepția unuia singur, dar și acolo există diferențe), totuși fiecare dintre ei, sau mai exact ele, au anumite trăsături de caracter pe care mi-aș dori să le dobândesc și eu, cum ar fi mai multă încredere în mine(asta mi-a mai ieșit în ultimii ani, dar nu ar strica ceva mai multă), îndrăzneală, să nu îmi fie teamă să spun ce cred(aici ajută un pic blogul) și altele, dar nu îmi mai vin acum în minte. În plus, scriind mă deconectez de la lumea reală, asta permanent plină de probleme și griji, măcar pentru o perioadă de timp, și mă concentrez pe o altă lume, iar asta mă ajută mult să mă relaxez, și mă simt foarte mândră de mine atunci când reușesc să termin un capitol, sau, de ce nu, când închei o poveste, nu știu cum să explic exact, dar am o satisfacție enormă.  Și, în general, scrisul m-a ajutat la exprimare, și cititul de altfel.
Totuși, cred că lucrul care îmi place cel mai mult la această activitate este sentimentul acela că eu dețin controlul deplin legat de ceea ce se va întâmpla, personaje, cum vor evolua ele, ce vor face, lumea în care trăiesc, și așa mai departe. Pentru că în viața de zi cu zi nu avem de fapt control deplin asupra a ceea ce se întâmplă cu noi, îmi place să știu că există un loc în care asta  e posibil, chiar și dacă e doar în mintea mea. 
În momentul ăsta nu cred că m-aș mai putea lăsa de scris, am vrut să o fac o dată, când aveam o perioadă proastă, dar nu mi-a ieșit, în principiu mintea mea nu a fost de acord cu mine. Același lucru e valabil și pentru citit, nu cred că aș putea renunța vreodată la el. Cred că viața mea ar fi mult mai tristă fără aceste două lucruri.
Cumva mi se pare ciudat să vorbesc despre asta, pentru că nu cred că voi reuși vreodată să exprim în mod deplin ceea ce înseamnă scrisul pentru mine, și știu că mulți ar putea să nu înțeleagă, să li se pară într-un fel ciudat(fratimiu e un exemplu bun), și mi se pare destul de greu de explicat. Totuși, asta e o chestie care mă face fericită, deci e ok și așa. 
Și un citat despre asta care mie mi s-a părut foarte tare(nu știu cine l-a zis): As writers it is our duty to create strong and lovable characters, and then do horrible things to them. 

Marele vis, din punctul ăsta de vedere, e ăla cu publicatul, dar nu îmi fac mari speranțe. Am mai încercat cu mailuri la edituri și nu s-a întâmplat nimic, dar din când în când mă apucă cheful să încerc din nou, la drept vorbind mă îndoiesc că o să îmi iasă, dar dacă nu încerc sigur nu o să se întâmple, nu? Visatul e gratis, corect?

sâmbătă, 21 iunie 2014

"Numere(Numere #1)" de Rachel Ward

Mă tot uit după cartea asta de mai bine de un an, cred, și am fost încântată când am găsit-o pe Libris la jumătate de preț. Cum puteam să zic nu? Dacă mi-a plăcut sau nu... vedeți voi în continuare.
Jem este o fată de cincisprezece ani care are un secret: poate vedea ziua în care oamenii vor muri dacă se uită în ochii lor. Nu îi place deloc asta și stă departe de oameni, cel puțin până îl întâlnește pe Spider. Viețile amândurora se schimbă după ce, aflați lângă Ochiul Londrei, Jem observă că toți oamenii de acolo au același număr, și îl ia pe Spider și fug de acolo. Câteva minute mai târziu are loc un atac terorist. Ei se trezesc urmăriți de poliție, care vor să afle cum de au știut să fugă de acolo exact la timp.
Ok, subiectul chiar suna foarte interesant, din păcate modul în care se desfășoară de fapt lucrurile... nu e la fel de interesant. De fapt, după o sută de pagini eram deja plictisită, dar voiam totuși să știu cum se va termina totul pentru ei. Dar la un moment dat nu am mai rezistat și am început să citesc pe sărite până la final. Și mi s-a părut a fi o mare dezamăgire. Înțeleg ce a vrut de fapt cartea, cel puțin cred că înțeleg, anume că de fapt nu contează când vei muri, pentru că este inevitabil, ci este mult mai important cum alegi să trăiești, doar că modul în care a transmis mesajul ăsta nu mi s-a părut foarte interesant. Pentru că de fapt foarte mult timp din carte este petrecut urmărindu-i pe Spider și Jem cum încearcă să nu se lase prinși de poliție, convinși fiind că îi vor acuza pe nedrept pentru ceea ce se întâmplase cu Ochiul Londrei. La început am înțeles de ce au crezut asta, dar după un timp, mai ales aproape de final, mi s-a părut cumva ilogic pentru ei să fugă de poliție, mai ales având în vedere ce s-a întâmplat când au făcut-o totuși. Nu știu, m-am tot gândit la asta și ceva nu se leagă în mintea mea. 
Despre personaje nu am prea multe de zis. Nu m-au impresionat cu absolut nimic, nici chiar când au avut acea mică poveste de dragoste. Poate a fost plictiseala de vină, dar în punctul ăla chiar nu mi-a mai păsat. Mi-a plăcut totuși discursul lui Jem de la finalul cărții, mi s-a părut o chestie foarte inspirată și adevărată de altfel. Cât despre ce a pățit Spider la final... și-o cam căuta cu lumânarea din punctul meu de vedere. Nu vreau să par heartless sau ceva, dar nu mă pot gândi altfel la chestia aia. A fost cumva complet ironic, mai ales în punctul acela, dar cam cu atât am rămas din tot acel eveniment. Totuși a transmis bine ideea că de inevitabil nu ai cum să scapi.
Per total, a fost o carte ok, nici nu am urât-o, dar nici nu pot spune că mi-a plăcut. Nu a fost pentru mine, dar poate altora le va plăcea, deci dacă sună ca ceva ce v-ar plăcea, dați-i o șansă. Eu una apreciez mesajul transmis, dar nu mi-a prea plăcut modul în care a ales autoarea să îl transmită.

vineri, 20 iunie 2014

Nou la mine în bibliotecă(26)

Pentru că s-a terminat sesiunea și pentru că autori români. Mda, I make so much sense right now :))
Nu știu dacă v-ați dat seama, dar eu sunt genul ăla de persoană căruia nu îi trebuie mult pentru a fi entuziasmată. Iar ăsta ar fi un exemplu bun, pentru că sunt super încântată că au ajuns așa repede cărțile astea două :D
Așa, deci:
Specimenul de Andrei Trifănescu. Nici acum nu îmi e clar despre ce e vorba exact, dar am auzit numai chestii bune, plus că e SF și chiar pare că va fi ceva ce îmi va plăcea. Can't wait! Deși am fost avertizată că voi înjura la final, but oh well :))

Acluofobia de A.R. Deleanu. Sunt singura căreia numele autorului i se pare amuzant? Adică dacă îl citești legat sună ca ardeleanu, sunt eu singura? Sper să nu. Anyway, voiam să citesc ceva de el, și era ori asta, ori Îmblânzitorul apelor. Am ezitat inițial, pentru că pe site scrie că cea pe care am luat-o e horror, dar mi-au spus mai multe persoane că nu e chiar așa, plus că suna mult mai interesant în capul meu, fiind și fantasy. Oricum, dacă îmi place voi citi cu siguranță și Îmblânzitorul apelor.

Încă citesc Numere, sunt pe la pagina 100, a devenit cam plictisitoare, dar sunt totuși curioasă de cum se va termina toată chestia. S-ar putea să mă apuc de una din cele două totuși, dacă nu îmi va menține atenția în continuare, și să o continui mai încolo. Mai am o postare scrisă în ciorne, dar voiam neapărat să o postez pe asta, sunt așa fericită în momentul ăsta! :D 

joi, 19 iunie 2014

Leapșă: Happy Bookaholic

Leapșa am primit-o de la Ghanda, mulțumesc, și chiar mi se pare foarte drăguță :) Leapșa perfectă pentru cei obsedați de cărți, așa ca mine și ca mulți alții. Un singur lucru mai vreau să spun, anume că nu consider că a fi bookaholic e un lucru rău, ba din contră, e un lucru extrem de bun. Cititul are foarte multe beneficii și ar trebui încurajat din plin.
1. Ce iubeşti cel mai mult atunci când cumperi cărţi noi? 
Cred că cel mai mult îmi place sentimentul acela că am în sfârșit în posesie acea carte pe care mi-o doresc de mult timp, pentru că de obicei așa mi se întâmplă. Și faptul că știu că prin intermediul acelei cărți voi cunoaște persoane noi, interesante, nu contează că ele în sine nu sunt reale, pentru că tind că cred că personalitățile lor se pot regăsi totuși în realitate.
2. Cât de des îţi cumperi cărţi noi?
Nu știu, depinde. Pe la sfârșitul anului 2013 și anul acesta am început să îmi cumpăr din nou cărți, ceea ce fac cam de câte ori am ocazia, mai ales la reduceri. Nu prea mai cumpăr cărți din librării, deși nu am renunțat de tot la ele. 
3. Librării sau magazine online? 
În ultimul timp, magazine online. Mai ales pentru că economisesc timpul pe care îl petreceam până ajungeam în librărie și înapoi acasă, plus că online există mai mereu câte o promoție, ceea ce e mereu un lucru bun. Totuși nu voi renunța la târgurile de carte, pentru că îmi place atmosfera de acolo.
4. Ai o librărie preferată? 
Online, Libris. Senzația mea e că ei au reduceri pe tot parcursul anului, ceea ce poate fi și enervant uneori, mai ales că fondurile mele sunt limitate. Dar au avantajul cu acel curier gratuit. Ca și librărie fizică, aleg Cărturești. Nu știu cum să descriu exact, dar întotdeauna îmi place să mă aflu acolo, mi se pare o librărie foarte prietenoasă, mai drăguță decât Diverta.
5. Faci precomenzi? 
Nu prea. Am făcut pentru Grace de Monaco, dar a fost o mare păcăleală pentru că am plătit transportul și în cele din urmă am economisit circa 3 lei. Și mai bine aștept să aud părerile altora înainte, asta dacă nu e o carte a vreunui autor care știu că nu mă va dezamăgi, așa cum este cazul lui Jean des Cars.
6. Ai o limită lunară când vine vorba de cumpărat cărţi? 
Nu aș avea, dacă nu ar fi vorba de banii care nu cresc în copaci. Și de spațiul din bibliotecă care se tot diminuează. Bine, nici nu aș vrea să am o groază de cărți necitite în bibliotecă, dar ca și regulă nu îmi impun singură vreo limită.
7. Ai interdicţii la cumpărat cărţi? (book buying bans) 
Nup. Mai se ia mama de mine că am destule cărți necitite, dar de fapt știu că nu are nimic împotrivă. Ea a fost cea care mi-a stârnit dragostea pentru citit, și tata mă susține. Mă mai sâcâie el din când în când, că așa e el, dar știu că faptul că citesc atâta i se pare un lucru bun. 
8. Cât de lung este wishlist-ul tău? 
E destul de lung, și mereu apar alte și alte cărți și mai descopăr și unele publicate acum câțiva ani care sună interesant și lista devine tot mai lungă.
9. 3 cărţi din wishlist pe care vrei să le cumperi în momentul ăsta.
Specimenul de Andrei Trifănescu și Acluofobia de A.R. Deleanu. Cealaltă încă nu a apărut, dar nu mai pot de nerăbdare să o pot cumpăra, anume Alexandra de Anna Vary, volumul 3 din trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania. 
10. Cine doreşti să mai facă acest tag? 
Păi, oricine vede leapșa asta și își dorește să o facă, nu știu exact cui să o dau, pentru că nu știu cine a făcut-o și cine nu. Dar dacă sunteți cititori și o vedeți, faceți-o și eventual, dacă vreți, și mie mi-ar plăcea foarte mult, lăsați un link de la postarea voastră în secțiunea de comentarii :)

Am dat și ultimul examen azi, a fost bătaie de joc, sunt plină de nervi din cauza lui, iar mama mi-a spus că sunt reduceri pe Libris, deci mda acum mă uit la cărți pentru a-mi ridica starea de spirit. 

miercuri, 18 iunie 2014

Grace de Monaco

Recent am vorbit pe blog despre cartea scrisă de Jean des Cars despre această prințesă de Monaco și viața ei, și spuneam că mi-a plăcut foarte mult. Recenzia aceea o puteți citit dând click aici. Se putea să nu văd și filmul? Bine, nu mă așteptam să îmi placă, asta bazându-mă pe trailer, după ce am citit cartea, dar am fost o dată la Monaco și m-am gândit că ar fi frumos să văd imaginile de acolo. Filmul însă mi se pare... cum să mă exprim? Singurul mod frumos în care îl pot descrie este în felul următor: cel care a scris scenariul a luat istoria și a făcut un fanfiction din ea. Ăsta e singurul mod în care pot eu să văd lucrurile.
Mă așteptam să văd un film despre viața prințesei Grace, în schimb ceea ce am primit a fost o concentrare a întregii acțiuni pe un conflict dintre Franța și Monaco care, deși a existat, nu a atins niciodată asemenea proporții. Iar relația dintre Grace și Rainier și dintre Grace și familia ei au fost foarte departe de realitatea istorică. Asta m-a deranjat foarte tare, mai ales că povestea lui Grace mi s-a părut una frumoasă, sigur nu zice nimeni că a fost ușor și că ar fi fost complet fericită, dar nici nu a fost complet nefericită, așa cum e portretizată în film. În carte chiar se menționează că într-un interviu, ea a spus următorul lucru: "Ei bine, nu mă aștept să fiu fericită. Nu caut fericirea. Totuși, poate că, într-un anumit fel, sunt satisfăcută în viață."
Au fost multe chestii care m-au deranjat la filmul ăsta, cel mai mult fiind modul în care nu se respectă deloc evenimentele istorice și cum la final se lasă să se înțeleagă că Franța ar fi cucerit Monaco, ceea ce este extrem de departe de realitate. Dar cel mai ridicol mi s-a părut faptul că la un moment dat, în timpul conflictului cu Franța, Grace se hotărăște să învețe să fie o prințesă în adevăratul sens al cuvântului și cineva o învață diverse expresii faciale și cum să meargă în public, moment în care chiar am vrut să plec din sala de cinema. Tot nu știu de ce am stat până la sfârșit. Ăsta mi s-a părut de departe cel mai ridicol lucru, în contextul în care la începutul filmului se spune că ea a fost actriță și că a și obținut un Oscar, ceea ce e adevărat. Mi se pare ușor penibil ca cineva să învețe o fostă actriță chestii de genul.
Aș putea continua, dar ăsta e deja un rant, deci mai bine mă opresc. Oricum, nu înțeleg ce au vrut de fapt să obțină cei care au făcut aceste film. Actorii joacă destul de bine, dar filmul în sine e super dezamăgitor, și foarte departe de realitate. Mai bine citiți cartea.

marți, 17 iunie 2014

Retrospectivă

Sunt într-un fel de book hangover după ce am terminat Ultimul avanpost de Lavinia Călina; am început să citesc Numere de Rachel Ward, dar parcă nu mă pot gândit decât la lumea din prima carte menționată mai sus. În același timp, mă simt un pic prost pentru că am postat mai rar în ultimul timp(nu am dispărut de pe blog sau ceva, dar anul trecut în perioada asta existau mai multe postări pe blog). Și aveam și chef să vorbesc pur și simplu. Iar azi m uitam prin ce am postat pe blog de când l-am început și până acum și mă gândeam să vorbesc despre cum a evoluat în anii ăștia, vor fi 4 în decembrie(nu-mi vine să cred). E drept că în 2011 nu prea am postat pe el, dar îmi place să cred că nici lăsat de izbeliște nu a fost. Moving on. 
De fapt, blogul ăsta a fost început în decembrie 2010, iar scopul lui principal era ca eu să am un loc unde să adun toate chestiile drăguțe pe care le primeam pe mail la vremea aceea, chestii care m-am gândit eu că le-ar plăcea și altora. Iar lipsa de activitate din 2011 se datorează faptului că genul ăsta de mailuri au început să scadă ca număr, iar acum nu mai primesc deloc. Momentul în care totul a luat o direcție ascendentă ca și postări, și ca și urmăritori, a fost în 2012 când am descoperit că pe anumite bloguri oamenii vorbeau despre cărți și cum eu citesc constant aș spune încă de prin clasa a cincea, m-am gândit să fac și eu asta, adică recenzii. Primele nu sunt cele mai reușite chestii, dar mi-am îmbunătățit stilul de atunci. Tot pe atunci am descoperit provocările care se tot plimbau pe diverse bloguri și am început să le fac și eu. Da, știu, cât de originală eram, nu? Și totuși ceva trebuie să fi făcut bine, pentru că abia în anul acela, 2012, blogul meu a început să aibă urmăritori. Mi s-a părut tare ciudat când am văzut acel 1 la persoane interesate.
Anyway, tot uitându-mă printre postări mi-am dat seama de următoarele lucruri:
- copy/paste-ul de pe internet s-a diminuat considerabil(încă mai pun chestii de genul dacă mi se par interesante, dar mai puțin decât la început)
- recenziile pe care le scriu sunt mai lungi, mai coerente și îmi exprim mai bine părerile și sentimentele acum
- ceea ce postez pe blog e mai mult scos din mintea mea, și sunt mândră de asta
- acum scriu și despre filme, seriale, anime și manga
- îmi place să îmi exprim părerile pe subiecte diverse(am senzația că cineva mă ascultă dacă postez aici; nu știu cât de adevărat e, dar îmi place să mențin iluzia asta). Ok, aceea a fost o mică exagerare, deoarece câteva persoane mi-au spus în comentarii că îi interesează părerea mea legată de anumite cărți, ceea ce mă face să zâmbesc :)
- acum am 78 de urmăritori, ceea ce mi se pare incredibil, nu aș fi crezut vreodată că atâtea persoane vor fi interesate de aberațiile mele
- am observat că primesc mai multe comentarii, mai ales în ultimele câteva luni. Nu știu ce s-a schimbat, dar mă bucur, chiar mă interesează ce au alte persoane de zis
Și cam asta ar fi pe subiectul ăsta. Știu că genul ăsta de postări se fac în momentul aniversării blogului, dar mereu uit și când mă trezesc să mă uit să văd, îmi dau seama că a trecut deja. Memoria mea e super când vine vorba de asta, nici acum nu știu data când am creat blogul :))

În altă ordine de idei, mai am un examen și am scăpat. Yaaayy! Can't wait! Deja nu mai am niciun chef să învăț, orice lucru a ajuns să îmi distragă atenția. Oricum, având în vedere cât de tâmpit a fost anul ăsta, și semestrul în principiu, sunt încă șocată de ce note am, nu am mai avut o medie așa mare de când am terminat generala :)) Dar mă bucur, mai ales că asta va reprezenta un motiv pentru a mă recompensa singură, și știu și cum o voi face: îmi voi cumpăra Specimenul de Andrei Trifănescu cu siguranță și poate și Îmblânzitour apelor de A.R. Deleanu. Știu și de volumul Auclofobia, dar am înțeles că sunt povestiri horror și nu prea mă împac cu genul. Mă sperii super repede.

Ar mai fi ceva de zis? A, da, aștept toamna, pentru că am auzit că atunci ar trebui să apară volumul 3 din trilogia Ultima vrăjitoare din Transilvania de Anna Vary(îl aștept de un an) și volumul trei din seria Dincolo de moarte de Adina Speteanu. O altă continuare pe care o aștept, dar care volum nu știu când va apărea exact, e continuarea la Ultimul avanpost. Cred că aș fi în stare să vorbesc muuuult despre cartea asta, dar mai bine mă abțin, nu aș vrea să exagerez.

duminică, 15 iunie 2014

"Ultimul avanpost(Ultimul avanpost #1)" de Lavinia Călina

Îmi cer scuze în avans dacă recenzia asta va fi prost organizată, dar trebuia să o scriu imediat ce am terminat cartea, iar toate gândurile și sentimentele mele sunt într-o învălmășeală totală. Sper totuși că va avea sens la final tot ce voi spune.
Acțiunea din roman are loc în anul 2046, după cel de-al treilea război mondial, România fiind regat. Personajul principal, Diane, trăiește o viață luxoasă pe care mulți și-ar dori-o, urmând să se căsătorească cu prințul Alexandru. E nevoie însă de o singură noapte pentru ca totul să se schimbe, iar ea află cât de curând că nimic din ceea ce știa nu este real.
Cartea asta are un început destul de ciudat, iar după primele două capitole uram cam toate personajele prezentate și vreo câteva zile nu m-am atins de carte, aici fiind în parte și din cauza sesiunii. Totuși, am decis să continui, pentru că în mintea mea toată povestea avea mult potențial și aveam ideea asta că fie voi iubi cartea asta, fie o voi urî din tot sufletul. Sunt fericită să spun că prima variantă e cea corectă. După primele o sută de pagini cartea m-a prins și dacă nu ar fi trebuit să învăț aș fi terminat-o într-o singură zi.
După ce am văzut trailer-ul cărții eram convinsă că știu ce se va întâmpla, și totuși nu cred că mă puteam înșela mai mult. Am avut dreptate în privința unui singur lucru, dar pe lângă tot restul acel lucru e foarte insignifiant.
În primul rând, trebuie să spun că mi-a plăcut modul în care autoarea și-a imaginat cum ar arăta totul în anul 2046, și mă refer aici mai ales la tehnologie, apar câteva chestii prin carte care mi s-au părut foarte interesante, și chiar aveam impresia că mă aflu în viitor. Iar evenimentul ce are loc la începutul cărții m-a convins că acțiunea are loc în România, după atâția ani politica nu s-a schimbat cu nimic, și asta a părut să se potrivească perfect teritoriului nostru drag și scump. Gândul meu la momentul ăla a fost ceva în genul: "mda, tipic românesc".
În al doilea rând, personajele. Dia inițial mi-a lăsat impresia de tipă super înfumurată, genul ușor pițipoancă. Dar pe măsură de povestea progresa și aflam mai multe lucruri, cu atât îmi plăcea mai mult de ea, iar la sfârșit pot spune că e unul din personajele mele preferate. Alături de Dan și, la final, Emil. Cât am așteptat să aflu cine e Dan, prin toate recenziile vedeam numele lui și înțeleg perfect de ce toți vorbeau despre el. Prea tare omul, a avut niște replici de-a dreptul geniale. Și Alex, cum să uit de el? L-am urât de la început până la sfârșit, dar pentru ceea ce a fost el construit să facă, a fost minunat. E un personaj negativ în adevăratul sens al cuvântului.
La un moment dat eu am observat o mică asemănare cu Hunger games și una cu Divergent, dar cred că asta a fost și pentru că știam că s-ar fi inspirat un pic după cele două. Totuși, povestea diferă atât de mult de oricare altă distopie pe care am citit-o, încât am uitat foarte repede de asta în timp ce citeam. E una din cele mai originale distopii pe care le-am citit, alături de Starters.
Iar de final ce să mai zic? Mai că nu mi-a picat fața, la propriu. Vreau partea a doua mai repede, vreau să aflu ce se întâmplă mai departe. Știu că autoarea a spus că o scrie, ceea ce mă face extrem de fericită. Iar Lavinia Călina e pe lista mea de autori români talentați care merită mai multă atenție. Recomand cartea asta, dacă nu era deja evident, în principiu tuturor, serios, asta e una din acele cărți la care crezi că știi la ce să te aștepți, că știi exact ce o să se întâmple, și apoi îți dai seama că tot ce ai crezut e complet greșit. Nu e deloc previzibilă, personajele sunt foarte tari, plus firul acțiunii care mi s-a părut destul de original. Chiar merită!


- Omul când vine pe lume are pe el doar pielea, pe parcursul vieții depinde doar de el dacă se leagă cu propriile lanțuri sau îi lasă pe alții să îl lege cu ale lor.

Ai avut vreodată coșmaruri? Probabil că da. Și cum le-ai făcut față? Copil fiind, probabil te-ai ascuns sub pătură sau ai dat fuga în patul părinților. Ca adult, probabil ți-ai spus că e o prostie, nu e nimic real, ai făcut o cafea și ai ales să uiți imaginile care ți-au invadat mintea pe timpul nopții.
Dar ce faci cu realitatea? Ce faci atunci când viața de zi cu zi devine un coșmar, atunci când te pierzi printre minciunile altora, când tu devii doar o umbră, o iluzie menită să hrănească imaginație altora... atunci trebuie să alegi: continui să fii o nălucă pe care o disprețuiești, sau te trezești, îți iei viața în propriile mâini și lupți împotriva propriilor tăi creatori? 
E simplu, ai de făcut un singur pas.
Mai greu e până te decizi să îl faci. E mai ușor să plutești printre nori imaginari, să te scalzi printre stele, să visezi la râuri de ciocolată. Asta până te ajunge din urmă durerea.

- E greu să te trezești dimineață și să realizezi că lumea în care trăiești e o minciună.

joi, 12 iunie 2014

"Grace de Monaco" de Jean des Cars

Am fost destul de încântată când am aflat despre cartea asta, și nu neapărat pentru că aș fi avut o curiozitate mai veche legată de Grace de Monaco, pentru că nu știam absolut nimic despre ea, ci pentru că acest autor are un stil foarte interesant de a scrie cărți istorice. Am mai citit de el Sissi și Saga dinastiei Romanov, iar ambele mi-au plăcut. Sigur, e importantă informația din ele, dar fiind istorice, dacă nu sunt scrise într-un anumit mod, pe mine nu mă atrag, cu toate că îmi place istoria.
Dar să revin. Chiar mi s-a părut interesantă, mai ales că am început-o fără nici cea mai vagă idee despre cine a fost această prințesă. Și trebuie să spun că povestea ei chiar m-a uimit în mod plăcut. Pentru că e una din acele povești despre care se pot scrie foarte multe cărți și care pare imposibil să fie reală și totuși este. Cam asta e impresia mea generală, la final. Pentru că, să fim sinceri, care sunt șansele ca o actriță cunoscută de la Hollywood să ajungă suverană? Cum se spune și în carte, asta a fost pentru public o poveste de iubire ca în basme.
Povestea ei mi s-a părut destul de emoționantă în anumite momente și nu pot să nu cred că a fost o persoană cu adevărat deosebită. La Hollywood, a știut întotdeauna ce i se potrivește și ce nu, și a fost foarte hotărâtă să joace în ceea ce considera ea că merită și nu doar ceea ce era oarecum obligată să facă prin contract. Ăsta e unul din lucrurile care mi s-au părut foarte importante, pentru că nu a renunțat și a știut cum să obțină ce vrea și, așa cum se zice în carte, a revoluționat cumva industria. Ca Prințesă de Monaco, a făcut multe lucruri bune, cred eu la finalul lecturii, și îmi e ușor să înțeleg de ce a fost plăcută repede de supuși, în lipsa unui cuvânt mai bun, hai să spunem public, am rămas cu impresia că era o persoană fermecătoare și discretă, ceea ce nu e puțin lucru, având în vedere tot ce știu despre Hollywood. Mi se pare că ar fi putut fi un model pentru multe persoane, știu că eu acum o admir și îmi pare rău că nu am aflat despre ea mai devreme. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, corect?
Jean des Cars face o treabă foarte bună când vine vorba de cărțile istorice, îmi pare rău că nu se traduc mai multe cărți ale lui și la noi, pentru că eu le-aș citi. Îmi place istoria în general, iar el are un stil foarte frumos de a descrie evenimentele, și cred că în asta se vede și faptul că este jurnalist de meserie.
Și nu mai știu ce să zic, în afara faptului că recomand dacă vă plac cărțile istorice, sau vreți să știți mai multe despre Grade de Monaco. 

Un vis, un vis magnific care se transformase într-o fermecătoare realitate s-a năruit.

Nu e întotdeauna la îndemână să vorbești în mod onest despre o persoană pe care o cunoști.

Scenarist implacabil, viața își rezervă dreptul la repetiții sau întoarceri deconcertante.

Nu contează ceea ce vedem, ci ceea ce simțim; spectatorul este manipulat în mod diabolic.

Ea nu se lăsa în voia valurilor, lupta pentru că trebuia să lupte și pentru că nu folosește la nimic să fii doborât la pământ și ineficient.

"Ei bine, nu mă aștept să fiu fericită. Nu caut fericirea. Totuși, poate că, într-un anumit fel, sunt satisfăcută în viață."

Iată un alt semn tulburător al timpului care trece, după cum greșit se crede, căci în realitate oamenii sunt cei care trec.

Un trandafir din Irlanda, din America și din Monaco, al cărui parfum de neuitat îl vom simți mereu.

luni, 2 iunie 2014

Sailor Moon 2014

Nu știu câți dintre voi v-ați uitat la acest anime, dar eu țin minte că mă trezeam dimineața când eram la grădiniță pentru a mă uita. Amuzant e că nu înțelegeam nimic din ce vorbeau personajele, și mai erau și episoadele de final, tot timpul. Dar îmi plăcea să mă uit oricum, deși nu cred că am văzut pe atunci vreun episod cap-coadă. Apoi, cred că prin liceu, am văzut și eu tot animeul, de la început la sfârșit și mi-a plăcut mult. Copil fiind am avut o mare pasiune pentru Sailor Moon, dar abia în liceu mi-am amintit de ce anume. E unul din cele mai tari animeuri la care m-am uitat, și pot spune că am văzut câteva. 
Am aflat și eu recent că urmează să fie lansată o nouă serie a Sailor Moon, și din câte am citit se pare că se vrea să se facă totul de la zero, pornind de la manga originală. Noul anime se va numi Pretty Guardian Sailor Moon Crystal.
Nu știu alții, dar eu una sunt destul de încântată de idee. Sailor Moon e una din acele chestii care mi-a rămas lipită de inimă, încă îmi amintesc destule detalii despre acțiunea din anime, deși au trecut ani întregi de atunci. Și mă gândeam că poate știrea va mai interesa și pe altcineva, care încă nu a aflat. 
Nu sunt eu foarte convinsă de cât de mult îmi va plăcea noul design al personajelor, momentan mi se pare mai drăguț cel din 1992, dar vom vedea.
Cum am zis, eu sunt destul de încântată de idee, mai ales că s-a zis că vor face totul de la zero, pornind de la manga. Nu am citit-o niciodată, poate o voi face, dar încă nu m-am hotărât. Am eu anumite dubii legate de ideea de dacă va fi mai bun sau mai prost decât cel original, dar îi voi da o șansă. Și dacă nu e bun, ei bine, rămâne varianta din 1992 la care să mă pot uita.
Data oficială pe care am găsit-o eu pentru lansarea primului episod e 5 iulie, iar eu una abia aștept să văd dacă ce vor face acum va ieși mai bine sau mai rău față de animeul original. Sper să fie ceva calumea, e o serie specială pentru mine.
Cam atât ar fi de spus. Aș vrea să știu dacă mai sunt persoane care au văzut animeul original, sau au citit manga, și, dacă da, ce credeți despre asta? Chiar mi-ar plăcea să știu.