marți, 3 februarie 2015

"Pădurea norvegiană" de Haruki Murakami

Aș fi putut alege din multele cărți ale lui Murakami, dar am ales-o pe asta pentru că știu că e cea mai populară carte a lui. De câte ori auzeam pe cineva vorbind despre el, de cele mai multe ori era vorba despre cartea asta. Acum înțeleg de ce.
Povestea e destul de simplă ca și premisă. Personajul în jurul căruia se învârte povestea este Toru Watanabe, un student de nouăsprezece ani, care se îndrăgostește la un moment dat de iubita prietenului său mort. Nu o să zic cum a murit. Singurul lucru pe care îl voi mai menționat e faptul că fata de care se îndrăgostește, Naoko, are și ceva probleme psihice.
Sincer, premisa asta nu m-a atras niciodată foarte tare, dar acum că am citit-o îmi dau seama că povestea asta spune mult mai multe decât se zice în descrierea cărții. Nu e doar o simplă poveste de dragoste, așa cum am crezut eu de-a lungul timpului. E, în cele din urmă, despre viață și moarte și iubire, și e superbă din punctul ăsta de vedere.
Nici nu prea știu ce să spun exact despre cartea asta, la început nu pare cu mult diferită de restul cărților scrise de Murakami, în afara faptului că asta nu conține niciun element fantastic, este o poveste despre viața de zi cu zi. Și, totuși, am rămas fără vorbe la final, la propriu. Am închis cartea și nu am știut ce aș mai putea gândi despre ea. Ia niște chestii care se întâmplă în viața reală, dar pe care încercăm să le ignorăm, și ți le aruncă în față. Nu știu dacă asta are prea mult sens.
Cartea asta a fost deprimantă, serios. Totul începe cu moartea prietenului lui Watanabe, Kizuki, dar nu se termină acolo, ci continuă să îți pună în față chestii la care nu vrei să te gândești, pentru că mereu mai e timp, până când nu mai e. Partea ciudată e că timing-ul meu cu cititul acestei cărți nu putea fi mai prost de atât. Nu intru în detalii, dar zău că aș fi preferat să o citesc într-un moment diferit. Nu ar fi afectat cât de mult mi-a plăcut cartea, dar mi se pare tare ciudat momentul în care am ales să o citesc. Dar mai bine trec mai departe.
Despre ce nu am vorbit încă? A, da, personajele. Toru Watanabe e genul de persoană foarte tăcută și singuratică, nu își face prea ușor prieteni. Dar are niște idei interesante. Dar personajul meu preferat e de departe Midori, nu zic ce rol are în poveste, că stric tot farmecul. Dar mi-a plăcut mult de ea, vorbește mult și nu îi e teamă să zică exact ce crede, admir genul ăsta de persoane, chiar dacă ea tinde să zică și destule ciudățenii. Și de Naoko mi-a plăcut, oarecum, dar Midori o depășește cu mult. Alt personaj interesant e Reiko, are o poveste interesantă, dacă puțin cam prea tristă. Și e o scenă în trecutul ei care zău că m-a făcut să mă simt tare ciudat, în sensul negativ. E cea mai ciudată scenă despre care am citit până acum, ceea ce zice ceva având în vedere că povestea nu are nimic fantastic în ea.
Trebuie totuși să menționez o chestie pe care mi-ar fi plăcut să o știu înainte de a citi cartea. Conține destule scene sexuale descrise explicit, mai multe decât m-aș fi așteptat. A devenit un pic prea mult la final, în rest a fost ok. Nu am nimic împotriva lor, atâta timp cât nu sunt în exces, dar cred că e important de știut.
Luând în considerare tot ceea ce am scris mai sus, pot spune totuși că această carte e foarte bună, și mă bucur că am citit-o. O recomand, cu mențiunile de mai sus. Murakami mi se pare în continuare genial.

M-am îndreptat în scaun și am privit pe fereastră la norii negri ce pluteau deasupra Mării Nordului, gândindu-mă la tot ceea ce am pierdut până acum în viață: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit sau au dispărut, senzații și idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.

De aceea mă apuc să pun totul pe hârtie. Eu mă număr printre aceia care nu înțeleg până când nu scriu.

Am fost chiar impresionat de visurile și de țelurile pe care ți le poate oferi viața.

Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață.

Am rămas cu ochii ațintiți pe acea lumină multă vreme și n-am putut să o asociez decât cu ultima pâlpâire a unui suflet ce se stinge.

- Există oameni care se nasc cu talente deosebite, dar care nu sunt în stare de eforturi pentru a și le pune în valoare și se irosesc în cele din urmă.

Din moartea lui...am învățat însă că nimic nu poate alina durerea pe care o simțim la pierderea cuiva drag. Nici adevărul, nici sinceritatea, nici forța, nici blândețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea. Tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile ca atare, până la capăt, și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de niciun folos atunci când va trebui să ne confruntăm cu un nou eveniment neașteptat.

- Scrisorile nu sunt, la urma urmei, decât niște bucăți de hârtie. Chiar dacă le arzi, ceea ce există în inimă rămâne, iar ceea ce e dat să dispară, dispare oricum.

4 comentarii:

  1. Chiar acum cateva zile ma uitam pe Goodreads si am vazut niste citate superbe din ,,Padurea norvegiana". Si citind recenzia ta, mi-am dat seama ca trebuie sa lecturez neaparat cartea asta. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, e foarte bună cartea, sper să îți placă :)

      Ștergere
  2. Ți-am văzut recenzia, dar sesiune, și dacă începeam să comentez, nu mai terminam decât peste câteva ore, așa că am preferat să las comentatul pentru după stresiune. Așa, mă bucur tare mult că ai citit-o și că ți-a plăcut. Mi-era teamă că nu o să-ți placă, întrucât nu ne prea potrivim la gusturi în materie de cărți. Oricum, ai dreptate în ceea ce privește scenele cu caracter sexual. Habar nu am de ce nu am menționat asta în recenzia mea, abia acum am conștientizat că este exact așa cum ai spus. Te pup :*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu eram convinsă că o să-mi placă, Murakami mi se pare genial! Abia aștept să mai citesc cărți de el, până acum niciuna nu m-a dezamăgit.

      Ștergere