vineri, 10 aprilie 2015

"Prințul din negură(Niebla #1)" de Carlos Ruiz Zafon

Cartea asta nu a fost deloc cum m-aș fi așteptat, după celelalte cărți ale lui Zafon pe care le-am citit. Nu neapărat într-un sens negativ, doar că am senzația că povestea e menită pentru persoane mai tinere decât mine. De fapt, cred că autorul menționează la început că e o carte pentru tineri, dar care speră să poată fi citită și de cei care nu mai sunt neapărat tineri. Eu prin tineri aici înțeleg adolescenți. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut, pentru că nu e așa, dar au fost câteva momente în care era evident că e scrisă pentru adolescenți.
Anul este 1943, iar Maximilian Carver decide să își mute familia departe de oraș, pentru a fi mai departe de război. Așa ajung într-un mic orășel, unde vor locui într-o casă pe plajă, și tot aici vor începe problemele pentru familie, dar mai ales pentru Max și sora lui, Alicia. Lucruri neobișnuite încep să se petreacă.
Îmi place în continuare Zafon. Pentru că deși cartea asta e scrisă în mare evident pentru adolescenți, nici eu nu m-am plictisit citind-o, nu am simțit nevoia să sar pagini și chiar am fost curioasă să aflu ce se va întâmpla pe tot parcursul poveștii. Un alt punct în plus pentru carte e faptul că nu e previzibilă, au fost vreo două întorsături de situație în povestea care m-au luat complet pe nepregătite.
Recunosc totuși că partea din poveste care mie mi s-a părut cea mai interesantă a fost povestea unui domn care a construit în orășel un far, nu zic mai multe, dar povestea pe care le-o spune el copiilor mi s-a părut foarte interesantă.
Din câte am citit, atât pe coperta din spate, cât și pe Goodreads, povestea ar trebui să fie un pic horror, dar sunt fericită că nu a fost. Faptul că aveam ideea asta în cap a fost un motiv pentru care am așteptat atât înainte să o citesc, pentru că eu sunt o fricoasă și jumătate, mă sperii cam din orice prostie și după mi se duce tot somnul. Totuși, aici nu am găsit nimic înfricoșător. Da, probabil că dacă aș fi citit cartea asta acum câțiva ani aș fi sfârșit cu niște coșmaruri, dar așa nu am avut nicio problemă. Scenele respective mi s-au părut mai mult supranaturale, dar fără a fi chiar de speriat, cel puțin pentru mine. Să fiu sinceră, la anumite lucruri m-am așteptat, pentru că na, orice chestie horror are măcar câteva lucruri în comun.
La final, pot spune că mi-a plăcut, atât că aș fi vrut mai mult de la poveste. Cred că asta e și pentru că am citit cărțile din seria Cimitirul cărților uitate, și acelea sunt scrise de el mai recent. Dar, pentru ceea ce și-a propus să fie, e destul de reușită. Bine, ca să fiu complet sinceră, au fost vreo două lucruri care m-au deranjat, motiv pentru care scorul pe care i l-a dat nu e maximul. M-a deranjat un pic lipsa părinților în majoritatea cărții, deși realizez că asta a fost special așa, că altfel povestea nu ar fi arătat la fel. Și mai e o întrebare la care aș fi vrut un răspuns, legat de adevărul care le e povestit copiilor la un moment dat.
Și până nu uit, o chestie care mi-a plăcut mult a fost că Max, Alicia și Roland nu au crezut imediat povestea pe care le-a spus-o bătrânul din far, i-am uitat numele, ci Max chiar cercetează mai adânc problema înainte de a da crezare poveștii. Mă enervează mereu când într-o poveste personajele cred imediat orice li se spune, deci aici am apreciat mult aspectul ăsta. Iar personajele chiar au fost simpatice, atât cât ajungem să le cunoaștem în decursul poveștii.
Și cam asta ar fi tot ce aș avea de spus despre cartea asta. E și destul de scurtă, deci să spun mai multe ar însemna că aș zice prea multe. Cred că dacă v-a plăcut Zafon, o să vă placă probabil și povestea de față, chiar dacă nu mai sunteți la vârsta căreia i se adresează.

Max cercetă misteriosul volum învelit în piele. Părea că are o mie de ani și că servește drept sălaș spiritului vreunui duh bătrân, înlănțuit între paginile lui într-o vrajă veche de secole.

Cândva, Max citise într-una din cărțile tatălui său că anumite imagini din copilărie rămân întipărite în albumul minții ca niște fotografii, ca niște peisaje la care, oricât timp ar trece, revii mereu și ți le amintești.

Într-un univers infinit, erau prea multe lucruri care scăpau înțelegerii omenești.

3 comentarii:

  1. ce frumos, vreau mai multe carti de autorul acesta. Eu am citit Umbra Vantului, vreau sa continui seria. Pur si simplu am citit prima carte din cimitirul cartilor uitate dintr-o rasuflare, nu se compara cu nimic stilul lui gotic modern. Interesanta recenzia de mai sus si din cate imi dau seama Zafon realizeaza din nou o poveste intr-o poveste :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stilul lui se vede și aici, are ceva aparte. Într-un fel da, deși la un calibru mai mic decât în Umbra vântului, e destul de scurtă cartea de față. O să fie trist când o să termin și trilogia asta, pentru că nu știu să mai fie altceva de el publicat la noi.

      Ștergere