duminică, 24 mai 2015

"Palatul de la Miazănoapte(Niebla #2)" de Carlos Ruiz Zafon

Trebuie să spun că volumul ăsta mi s-a părut mai bun decât primul din trilogie, și atmosfera mi-a amintit mult de cea din Umbra vântului, ceea ce chiar mi-a plăcut. Totuși, nu înțeleg de ce e considerată partea a doua într-o trilogie, pentru că nu are nicio legătură cu ceea ce s-a petrecut în primul volum, din niciun punct de vedere.
Povestea îi urmărește pe Ben și pe Sheree, doi adolescenți de șaisprezece ani, care află că asupra capetelor lor stă atârnată o mare primejdie, lucru ce are legătură cu părinții lor. Ei, împreună cu prietenii lui Ben, încearcă să dea de capătul misterului până nu e prea târziu.
Zafon continuă să mă uimească, în sensul bun. După ce am citit primul volum din trilogie, m-am așteptat ca și ăsta să aibă momente în care să fie clar că e scris pentru un public adolescent, ceea ce nu s-a întâmplat. Da, personajele în jurul cărora se învârte acțiunea sunt adolescenți, dar nicio clipă cartea nu mi s-a părut a fi scrisă exclusiv pentru un astfel de public, ceea ce nu a putut decât să mă bucure. A făcut ca toată cartea, și misterul din ea, să fie cu atât mai interesant, pentru mine cel puțin.
De la început, trebuie să spun că mi-a plăcut societatea creată de Ben și cei șase prieteni ai lui din orfelinat, dar mai ales ideea din spatele ei. Mereu îmi place să cred că un grup de prieteni nu s-ar da înapoi din a se ajuta în orice situație. Nu știu cât se întâmplă asta în realitate, dar visatul e gratis, nu?
Și dacă tot am ajuns la ei, nu cred că mi-aș putea alege un favorit, ceea ce nu țin minte să mai fi pățit. Efectiv, toți mi-au plăcut foarte mult în felul lor, chiar dacă nu am avut ocazia de a petrece decât o perioadă scurtă în compania lor.
Un lucru care mi s-a părut foarte interesant la cartea asta a fost că povestea nu e spusă din punctul de vedere al personajului central, care în cazul ăsta cred că ar fi Ben, ci prin ochii unuia dintre prietenii lui, anume Ian. El e cel care practic pune pe hârtie povestea asta. Poate e și de la faptul că acum majoritatea cărților pe care le citesc sunt la persoana întâi, din punctul de vedere al personajului principal, dar metoda în care a fost spusă povestea mi s-a părut fascinantă.
Povestea a fost o întreagă aventură, care m-a luat prin surprindere la fiecare pas. Cu fiecare nouă dezvăluire voiam și mai mult să știu ce anume se va întâmpla mai departe. Mai ales că nu puteam prevedea nimic din tot ceea ce urma să se întâmple, nici măcar nu am încercat, așa misterioase au fost situațiile în care au fost puse personajele în romanul ăsta.
Nu prea mă pot plânge când vine vorba de romanul ăsta, a avut tot ceea ce îmi place să conțină un roman. Singurul punct minus e că acum mai am un singur volum scris de Zafon pe care nu l-am citit, ceea ce mi se pare trist, cum nu știu când anume va mai apărea un nou roman scris de el. Totuși, abia aștept să ajung și al acela, și îl recomand în continuare pe acest autor!

Aveam să învățăm că Dracul a creat tinerețea ca să facem greșeli și că Dumnezeu a dat maturitatea și bătrânețea ca să putem plăti pentru ele.

- Nimic nu e mai greu de crezut decât adevărul și, dimpotrivă, nimic nu este mai seducător ca forța minciunii și, cu cât mai gogonată este, cu atât mai bine.

- Întotdeauna ne temem de cei care ne seamănă cel mai mult.

- ...întotdeauna ucidem ce iubim cel mai mult.

E atât de straniu să simți că viața ne-a scăpat printre degete...

2 comentarii:

  1. Îl am pe acest scriitor în Wishlist, dar de această carte nu am auzit. Mulțumesc mult pentru recenzie, este foarte frumoasă. Și, frumos spus, „întotdeauna ucidem ce iubim cel mai mult”. O zi faină în continuare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Zafon e unul din preferații mei, recomand mai ales Umbra vântului, dar și celelalte cărți din acea serie. Sper să îți placă când îl vei citit :)

      Ștergere