marți, 21 iulie 2015

"Visătoarea din Ostende" de Eric-Emmanuel Schmitt

Asta e prima oară când uit să scriu o recenzie. La naiba. Dar mi-am amintit, deci nu-i problemă.
Asta este o colecție de povestiri scurte, așa cum am înțeles că majoritatea cărților acestui autor sunt, ea cuprinde în total cinci. Am mai citit înainte o singură carte a acestui autor, iar acum nu mai sunt așa convinsă că vreau să citesc și altele. Explic imediat de ce.
Ca să fac o comparație, prima carte pe care am citit-o eu de Schmitt a fost Concert în memorie unui înger, care mi-a plăcut destul de mult. Iar cum cea de față avea subiectul "creativitate" evident că nu am putut rezista. Am fost dezamăgită. Voi lua poveștile pe rând.
Prima, cea care dă numele cărții, este preferata mea și cam singura care mi-a plăcut de la un capăt la altul. A avut un aer de basm, genul ăla de poveste de dragoste imposibilă, dar pe care totuși nu o regreți absolut deloc. Mi-a plăcut mult de bătrânica ce spunea povestea, iar la finalul ei mi-au cam dat lacrimile.
A doua a fost ok, se numește Crima perfectă, și e relatarea despre cum o soție și-a ucis soțul și apoi a luptat să își demonstreze nevinovăția. A fost foarte interesantă, iar finalul foarte trist, totuși pot spune că mi-a plăcut.
Celelalte trei povestiri sunt motivul pentru care am fost dezamăgită. Ele se numesc Vindecarea, Lecturile proaste și Femeia cu buchetul de flori. Dacă cu privire la Vindecarea voi recunoaște că faptul că acțiunea se petrecea într-un spital reprezintă ceva ce nu prea îmi place în general(spitalele îmi dau un sentiment straniu, nu-mi plac absolut deloc), despre celelalte două nu pot spune același lucru. Și chiar și la cea de-a treia, povestea aia de dragoste și modul în care s-a terminat chiar nu mi-au plăcut deloc, excluzând întregul decor. Cât despre ultimele două... Lecturile proaste cred că a vrut să arate că lipsa de comunicare poate fi gravă, dar modul în care s-a spus tot lucrul ăsta mi s-a părut oribil și chiar exagerat. Refuz să cred că un om cu inteligența profesorului chiar ar fi în stare de așa ceva de la o simplă carte. Cât despre ultima poveste, nu prea i-am înțeles rostul, ce a vrut să spună, și totul e lăsat în aer într-un mod care m-a enervat.
În cele din urmă, cred că majoritatea povestirilor din volum au legătură cu lipsa de comunicare acolo unde ar trebui să existe și consecințele ce pot apărea din cauza asta. Ca să nu mai vorbim despre orgolii și egoism și alte lucruri de genul ăsta. Totuși, nu prea mi-au plăcut majoritatea povestirilor, ăsta fiind și motivul pentru care acum sunt sceptică cu privire la acest autor.

- De o iubire esențială nu te vindeci niciodată.

Citea ca să nu devieze, citea nu ca să umple un vid spiritual, ci ca să-și acompanieze creativitatea prea puternică. Literatura era o sângerare, o păzea de febră...

În prostia lor, scriitorii presupun că scapă condiției de muritori numai pentru că lasă ceva în urmă; dar acel ceva cât timp durează?

- E o idioțenie să spui fraze din astea: "altminteri"! "dacă n-ar fi fost boala"! Sunt niște șiretenii ale minții, care te fac să suferi și mai mult. Destinul meu nu s-ar fi putut desfășura "fără asta". Nu trebuie niciodată să te lași dus de impoteze de felul ăsta, pentru că nu sunt decât niște fântâni ale durerii în care să te zbați. 

Un comentariu:

  1. Nu am citit această carte, este printre singurele de la Eric-Emmanuel Schmitt pe care nu am citit-o. :) Însă am citit „Concert în memoria unui înger” și mi-a plăcut fooooarte mult.
    De obicei, finalul fiecărei povestiri/cărți este ca un „bum” al întregii scrieri. Ori îți dau lacrimile, ori te dezamăgesc puțin. Mi s-a întâmplat, de mai multe ori, prima parte!
    Mulțumim pentru recenzie și am să vin cu o părere după ce-o citesc. Succes!

    RăspundețiȘtergere