vineri, 7 august 2015

Mission Impossible: Rogue Nation

Nu am văzut toate filmele din seria asta, singurul pe care l-am văzut a fost Ghost protocol, iar ce s-a întâmplat acolo chiar mi-a plăcut, așa că mi-am zis să îl văd și pe ăsta. Și l-am văzut deja de două ori, așa că era cazul să scriu despre el.
Nu sunt sigură cum e cu continuitatea în filmele astea, dar aici Ethan Hunt vânează o organizație care creează multe probleme în lume, aș putea zice chiar teroriști, numit Sindicatul. Problema e că nimeni nu pare să creadă că acest Sindicat chiar există, iar curând, din diverse motive, în urma unor evenimente nu foarte favorabile, IMF este desființat, iar Ethan este urmărit de către CIA, pentru a fi prins, fiind considerat periculos. Și doar el și o mână de oameni mai pot salva întreaga situație.
O să recunosc că abia la a doua vizionare am priceput anumite lucruri, ce mi-au scăpat prima dată. E un film cu o poveste mai complicată decât m-am așteptat, ceea ce nu e un lucru rău. Filmele de genul ăsta mie mi se par distractive, fără a fi ridicole, iar acțiunea din ele mi-a plăcut întotdeauna. Sigur, mai sunt unele exagerări pe ici pe colo, dar nimic care să deranjeze. Un alt lucru care îmi place la filmele astea e că nu sunt cu sânge. Dacă ar fi fost, nu aș fi putut să le văd, chiar nu îmi place să văd sânge, chiar atunci când știu că nu e sânge real.
Partea mea favorită din film e de departe scena de urmărire, nu cred că e un spoiler să spun că există o astfel de scenă. Pur și simplu mi-a plăcut foarte mult partea aceea din film, și cred că aș putea să o revăd de nenumărat ori fără să mă plictisesc.
Cum ziceam, povestea e una complicată și complexă. Se întâmplă destul de multe, sunt personaje despre care am avut dubii legat de partea cui erau, ceea ce a făcut ca totul să fie și mai interesant. Îmi place să îmi pun întrebări, să nu fie totul clar de la început. Iar aici avem parte de asta din plin. Și mi-a plăcut că personajul negativ, ca să îi spun așa, e foarte deștept, și lui Ethan Hunt nu îi este deloc ușor să găsească un mod prin care să i-o ia înainte, chiar ratează de multe ori.
Dintre personaje, preferații mei sunt Ilsa Faust și William Brandt. Ilsa mi se pare genială ca personaj, o tipă puternică și care nu e acolo pentru a se îndrăgosti de personajul principal. Chestiile de genul le urăsc cel mai mult în filme. Dar aici nu este cazul. Și nu are nici ea o viață ușoară, iar la final chiar m-am bucurat pentru ea. Iar de Brandt îmi place în parte pentru că actorul îmi e simpatic, dar și pentru că personajul are un umor aparte, mie se pare foarte ușor de plăcut.
Un alt lucru pe care îl apreciez la filmul ăsta este modul cum combină umorul cu scenele mai serioase și cu cele de acțiune. Totul mi se pare foarte bine făcut din punctul ăsta de vedere, iar umorul mi-a plăcut foarte mult, cât și modul în care e folosit în film.
Sunt de altfel și câteva întorsături de situație la care nu cred că aș fi putut să mă aștept, și deși prima dată pe la final întreaga explicație m-a cam pierdut pe drum, a doua oară totul a avut mai mult sens pentru mine. Nu știu exact ce s-a întâmplat de mi-am schimbat un pic impresiile despre final, dar mă bucur că per total pot spune că mi-a plăcut și îl recomand mai ales dacă vă plac genul ăsta de filme.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu