sâmbătă, 31 octombrie 2015

October wrap-up

După două luni în care nu am citit mai nimic, în sfârșit pot scrie o astfel de postare. Scuzați dacă nu voi fi foarte coerentă, dar am avut o zi agitată. Totuși, chiar voiam să scriu asta azi, so here we go.

  1. Sissi. Biografia Împărătesei Elisabeta de Austro-Ungaria de Angeles Caso. Dacă sunteți pe aici de un timp veți ști că am o mică obsesie cu persoana, asta e a treia carte pe subiect pe care am citit-o și mi s-a părut interesantă. Mă bucur că am citit-o, mai ales că asta are la final poezii scrise de Sissi, și dintr-un anume motiv îmi plac; 4/5 stele pe Goodreads.
  2. Zeii pedepselor cerești de Jennifer Cody Epstein. Este o carte despre al doilea răsboi mondial, spusă din perspectiva personajelor japoneze și americane, înainte, în timpul și după război. Sunt atât personaje care s-au cunoscut înainte de război, cât și personaje care nu s-au întâlnit niciodată. E interesant mai ales că nu se pune accent pe război în sine, ci pe cum îl văd cei care sunt în armată, dar și civilii. Un pic deprimantă, cum nu poate fi altfel, dar aș recomanda-o totuși; 4/5 stele pe Goodreads.
  3. Poveste de iarnă de Mark Helprin. Ca să nu mă lungesc, nu mi-a plăcut. Una din puținele dăți când voi spune că filmul e mai bun decât cartea. Prima parte e ok, dar după alea 200-300 de pagini nu am mai înțeles ce vrea să fie cartea asta. Apar mult prea multe personaje, Peter Lake nu mai e la fel, iar până la final întreaga poveste m-a pierdut complet; 2/5 stele pe Goodreads, și chiar vreau să revăd filmul la un moment dat.
  4. N.P de Banana Yoshimoto. E o carte bizară, ăsta e cuvântul care cred că o descrie cel mai bine. Încă nu pot spune dacă îmi place sau nu stilul autoarei, mai trebuie să citesc ceva de ea înainte, dar cred că merită încercat, seamănă un pic cu atmosfera pe care o creează Murakami în cărțile lui; 3/5 stele pe Goodreads.
Astea sunt, eu cred că e destul de bine având în vedere cum a evoluat cititul pentru mine în ultimele luni. 

joi, 29 octombrie 2015

"N.P" de Banana Yoshimoto

Am vrut să citesc cartea asta după ce am văzut un video pe youtube despre romane cu un aer similar cu al lui Murakami. Și apoi am aflat că Murakami citește cărțile lui Banana Yoshimoto și am fost cu atât mai curioasă. Acum că am citit-o, pot spune că văd unde ar fi asemănările și înțeleg de ce s-a recomandat autoarea, dar nu știu ce să cred despre ea încă.
Povestea urmărește patru personaje, toate legate de un volum de povestiri al unui autor japonez care a publicat în America. Cartea îi urmărește mai ales pe cei doi copii ai lui, Otohiko și Saki, pe Sui și pe Kazami, cea din urmă fiind cea care narează întreaga poveste. Totul se petrece într-o vară, timp în care se întâmplă lucruri bizare, totul pornind de la acea carte de povestiri. Asta pentru că cei care au vrut să o traducă în japoneză au sfârșit prin a se sinucide.
E o carte bizară. Și simplă în același timp. Nu știu ce a vrut să spună sau să fie, pentru că tot ce se întâmplă e destul de fragmentat, totul se petrece în spații restrânse când personajele discută. Sau aproape totul. Nu se întâmplă nimic foarte spectaculos, e vorba despre cele patru personaje și problemele lor, incest și moarte. Recunosc că poate fi deprimantă uneori, cred că de aia mi-a și luat atâtea zile să o termin, având în vedere că nu are nici două sute de pagini. 
E ciudat să nu știu ce simt după ce termin o carte, nu mi se prea întâmplă. Și nici măcar nu pot spune că nu mi-a plăcut, e cumva interesantă în felul ei, și e interesant de văzut asemănările de ton între autoare și Murakami. Are un aer cumva bizar, ca într-un vis. Habar nu ai ce se întâmplă sau de ce, parcă nu îți poți da seama de ce fac personajele ce fac, nu prea se întâmplă nimic, dar tot continui să citești. Totuși, momentan cred că Murakami face o treabă mai bună cu genul ăsta de romane. Aș mai citi totuși ceva de Yoshimoto, chiar și doar pentru a vedea dacă rămân cu aceeași senzație la final.
Aș vorbi de personaje, dar nu prea am ce să spun despre ele. Sunt ok, nu le înțeleg, reacționează în moduri bizare și au gânduri cam deprimante, dar nu mi-au displăcut. Cred că cea mai normală ar fi Saki, chiar dacă nu am văzut-o chiar atât de mult.
Am rămas cu un sentiment ciudat la final, dar nu știu să zic dacă în sens bun sau în sens rău. Sunt curioasă să mai citesc ceva scris de Banana Yoshimoto, să văd ce altceva mai poate scrie, iar după aceea mă hoi hotărâ probabil dacă îmi place sau nu. Dacă vă place totuși Murakami, poate îi dați o șansă, nu știu, are cumva cam același aer cu romanele lui, aici minus partea de realism magic.

duminică, 25 octombrie 2015

Burnt

Nu știu dacă am mai spus asta, dar mie îmi place de Bradley Cooper ca actor. Și el e unul din motivele pentru care am vrut să văd filmul, plus faptul că e despre un chef. Nu pot explica de ce, dar îmi plac filmele cu subiectul ăsta.
Personajul principal din filmul de față, Adam Jones, se duce la Londra pentru a își deschide un restaurant și a obțiine o a treia stea Michelin. El a fost cunoscut drept un chef foarte bun, dar din cauza anumitor dependențe, decade, iar acum vrea să revină.
Am avut așteptări mai mari de la filmul ăsta, o să recunosc. Principala mea problemă a fost cu personajul lui Adam, pentru că e super arogant și chiar nu-mi plac genul ăsta de oameni. Mi se pare complet ok să își dorească steaua aia și să fie încrezător, plus că înainte să revină a petrecut timp renunțând la alcool și cocaină și orice altceva ar mai fi avut impact negativ asupra lui. Ăsta e unul din lucrurile care mi-au plăcut la el, dar ca personaj nu mi-a plăcut, e prea arogant pentru mine și țipă cam mult.
O să zic că nici faptul că restaurantul era genul ăla care mi se pare SF nu prea a ajutat. Nu spun că e ceva în neregulă cu genul ăsta de restaurante, înțeleg de ce au ales să îl facă așa, to each their own cu s-ar spune, dar pe mine mă depășesc. Toată presiunea o înțeleg până la un punct, dar la un moment dar îmi trece peste cap. Dar fiecare cu vizurile lui și cred că e de apreciat hotărârea lui Adam de a obține steaua aia Michelin.
Cred că totuși un lucru pe care l-am apreciat eu la filmul ăsta e faptul că mi s-a părut realistic prezentat totul. Cred că e stresant să fii considerat cel mai bun și să vrei să menții imaginea asta, și cred că lucrurile pot deveni foarte stresante. Nu bag mâna în foc, dar mie mi-a plăcut că nu a fost romantizată întreaga situație.
O altă chestie interesantă a fost modul în care s-a pus în lumină ceea ce a pățit Adam, ce s-a întâmplat de a lipsit vreo trei ani din peisaj. A fost cumva subtil, totul reieșea din discuțiile dintre personaje și dacă nu erai atent se putea să ratezi ceva. Nu știu de ce, dar mă așteptam să văd scene cu flashback desprel el, dar nu a fost cazul, iar asta mi-a plăcut. S-a petrecut mai mult timp pe prezent decât pe trecut și am preferat lucrurile așa.
Nu aș ști să zic care exact ar fi mesajul filmului, poate ceva legat de lucrul în echipă, sau karma, sau perseverență, ceva de genul ăsta poate. Per total mi s-a părut un film ok, aveam mai multe așteptări, dar nu pot spune că nu mi-a plăcut deloc.

joi, 22 octombrie 2015

"Poveste de iarnă" de Mark Helprin

De când am văzut filmul mi-am tot zis că voi citi și carte, pentru că de cele mai multe ori cartea e mai bună. Nu și de data asta. Mi-a plăcut foarte mult filmul, încă mă gândesc la el uneori, și cred că asta e una din puținele dăți când aș recomanda filmul peste carte.
Nici nu mi-e clar care e subiectul întregului roman. Pe coperta din spate scrie ceva despre o poveste de iubire și despre opritul timpului. Partea cu iubirea e oarecum adevărată, Peter Lake și Beverly chiar se îndrăgostesc, un pic cam prea la prima vedere, dar am descoperit că nu m-a deranjat chiar atât de tare. Problema e că partea asta durează cam pentru primele 250 de pagini, iar ea moare la 80 de pagini după ce se întâlniesc (am numărat). Și pentru perioada asta de timp chiar am fost convinsă că va fi o carte bună. Cu tot insta-love-ul, tot mi-a plăcut de cei doi, mi-au fost simpatici și nici iubirea dintre ei nu ea rea. Problemele încep după acel punct. Din partea a doua a romanului sunt introduse foarte multe personaje noi. Dacă înainte urmăream vreo 5 principale, după numărul lor mai că nu s-a triplat. Și nu a ajutat cu nimic nici faptul că nu mă interesau poveștile lor, voiam doar să aflu ce se va întâmpla mai departe cu Peter Lake, Beverly (pentru că aveam impresia că va reveni cumva), Pearly și calul alb, Athansor. În loc de asta, a trebuit să trec prin câteva sute de pagini de introduceri de noi personaje și descrieri foarte în detaliu ale orașului. Am senzația că toate poveștile astea ar fi trebuit să se lege la un moment dat, dar nu am descoperit vreun asemenea moment. Sigur, personajele se mai întâlnesc uneori, dar nu am rămas cu sentimentul că întâlnirile astea nu au fost pur întâmplătoare și că nu au folosit la nimic.
Pentru a face lucrurile și mai rele, parcă tot ceea ce s-a petrecut în prima parte a romanului e aproape dat uitării, în afara câtorva mențiuni și nici alea foarte interesante. Cumva m-am așteptat ca toată acea primă parte să aibă un rol important în ceea ce va urma, dar nu a fost cazul.
Sigur, Peter Lake se întoarce, după ce lipsește vreo sută de ani, dar fără vreo amintire legată de persoana lui și petrece sute de pagini plimbându-se prin oraș, într-o stare de ușoară nebunie. Mai să nu-l mai recunosc ca personaj, ceea ce mi s-a părut trist. Având în vedere cât de interesantă mi s-a părut evoluția lui de la începutul romanului, unde se spun destule depsre copilăria lui și despre cum a ajuns unde a ajuns, a fost trist să urmăresc ceea ce a mai rămas din ele. Acea primă parte din roman e motivul pentru care am continuat să citesc. Totul a început foarte frumos, după prima sută de pagini eram fascinată de poveste. Dar apoi entuziasmul meu a tot luat-o în jos, iar ultima speranță pe care o aveam că romanul va deveni mai interesant după întoarcerea lui a murit și ea pe undeva aproape de finalul cărții. Acel mic fir al acțiunii pe care părea să îl aibă a dispărut complet după primele 200 și ceva de pagini. După ce am terminat cu chiu cu vai cartea nu am putut decât să mă întreb despre ce a vrut să fie și ce mesaj a vrut să transmită. Dacă a fost vreunul, pe mine m-a ratat.
Un alt lucru interesant la început, dar care a devenit enervant pe parcurs, au fost descrierile. La început, mi-au plăcut descrierile orașului și toate cele, dar devine cam excesiv după un punct. Înțeleg că ele sunt necesare, dar de câte ori ai putea descrie un oraș, și vântul și zăpada? La un moment dat devine plictisitor.
Știam că aparține genului de realism magic, și știu că genul ăsta nu e explicat și nu are mereu sens, dar în cartea asta se depășesc orice limite. Totul pare foarte aleator, persoanele care supraviețuiesc fără să îmbătrâneasc cu sutele de ani apar de nicăieri, fără niciun fel de motiv foarte clar despre scopul lor, plus au loc tot felul de lucruri stranii care sunt ca nuca în perete.
Pe mine m-a mai deranjat și faptul că a fost dificil să plasez ceea ce se întâmpla în timp. Doar spre final s-a spus clar înspre ce an se îndrepta întreaga poveste, dar a fost un pic cam târziu la momentul ăla. Descrierile orașului și a tehnologiei care evoluează sunt descrise ciudat și e dificil să îți dai seama când se petrec lucrurile, ceea ce pe mine m-a indus foarte mult în eroare.
Singurul motiv pentru care nu i-am dat o singură stea este pentru cât de mult mi-a plăcut începutul, nu m-a lăsat sufletul, ca să zic așa. Dar nu mi-a plăcut, în shimb vreau să revăd filmul. Cele două nu au aproape nimic în comun și cred că filmul a făcut o treabă mult mai bună.

marți, 20 octombrie 2015

Kyoukai no Rinne

La drept vorbind, nu eram sigură dacă să scriu despre acest anime sau nu, pentru că practic nu s-a terminat, s-a anunțat că va urma un sezon doi în 2016. Dar apoi mi-am dat seama că aș putea vorbi despre acest prim sezon. Pentru că nu mă pot sătura să despre anime-ul ăsta. Îmi place mult, chiar dacă în esență este un anime destul de simplu.
Povestea o urmărește pe Mamyia Sakura, o fată de vreo 14 ani care de când era copil a putut vedea spirite. Într-o zi află că unul dintre colegii ei, Rokudou Rinne, care e de obicei destul de absent, este un shinigami care ajută spiritele să treacă mai departe. Marea lui problemă este aceea că e sărac, iar pentru a ajunge în posesia unor obiecte ce îl pot ajuta în misiunea lui are nevoie de bani. În plus, mai are în spate și datorii imense, care nu sunt deloc din vina lui, dar tot trebuie să le plătească.
Ziceam că în esență e un anime destul de simplu. Asta pentru că e episodic, cam fiecare episod urmărindu-i pe Sakura și Rinne ajutând spiritele să treacă mai departe. Motivul pentru care formatul nu mă deranjează e pentru că fiecare episod are câte ceva diferit, nu respectă chiar același tipar de fiecare dată.
Pe parcurs sunt prezentate și alte personaje, unele mai simpatice decât altele, dar toate fac ca anime-ul să devină mai interesant. Nu există un fir ala acțiunii propriu-zis, dar există anumite aspecte care revin pe parcusul sezonului, astfel că are o oarecare continuitate.
Unul din lucrurile care mi-au plăcut destul de mult la acest anime au fost personajele. Rinne este favoritul meu de departe, pentru că nu face ceea ce face doar pentru a își plăti datoriile, dar mai ales pentru că asta e îndatorirea lui ca un shinigami. Și face totul cât de bine poate, având în vedere că nu își poate permite foarte multe din punct de vedere financiar. Și toată situația face pentru niște scene destul de amuzante. Nu toate glumele mi s-au părut amuzante, sunt câteva situații cam ridicole, dar și momente în care m-am trezit râzând singură.
Nici Sakura nu e un personaj rău deloc, au fost momente când mi-a plăcut destul de mult de ea, dar sunt și momente în care mi s-a părut cam absentă sau distrată. Nu mă pot plângă totuși foarte mult în ce o privește, pentru că e totuși genul ăla de personaj pe care te poți baza la nevoie.
Pe parcurs mai apar vreo trei sau patru personaje care mie mi-au rămas în minte. Primul este Juumonji, un băiat care vine dintr-o familie de exorsiști, nu foarte bun la asta, care e îndrăgostit de Sakura și care e exagerat în ce mai mare parte din anime. El e unul dintre cei care sunt portretizați cam ca niște zăpăciți, dar nu pot spune că nu a avut momentele lui.
Alt personaj este Ageha, un shinigami nu prea priceput, al cărei scop este să scape de damashigami (shinigami care iau sufletele celor care încă nu ar trebui să moară) și să își găsească sora. Drumurile ei se intersectează cu ale lui Rinne, Sakura și Juumonji și se ajunge la niște situații destul de distractive.
Ar mai fi de menționat tatăl lui Rinne, dar nu voi da detalii despre el pentru că ar însemna să dau spoilere. Și și bunica lui Rinne îmi e foarte simpatică, chiar dacă nu cred că apare în multe episoade.
Per total, as recomanda acest anime. Recunosc că povestea nu prea înaintează și umorul nu cred că e pentru toată lumea, dar cred că merită măcar încercat.

duminică, 18 octombrie 2015

Nou la mine în bibliotecă(39)

Uhm... am fost acceptată la un internship plătit, așa că voi avea bani și de Gaudeamus.
Astea sunt cărțile pe mi le-am luat pentru că erau reduceri pe Elefant, plus una de la o lansare, despre care am vorbit aici.
  • Grotesc de Natsuo Kirino. Pentru că sună bine, plus că autoarea cred că e japoneză, și vreau să încerc și alți astfel de scriitori, momentan singurul pe care l-am citit cred că e Murakami.
  • N.P de Banana Yoshimoto. Idem cu cel de mai sus, plus că am văzut un video pe youtube în care un fan Murakami recomanda cărți cu un stil cumva asemănător cu al lui, iar autoarea era pe listă, deci am decis să încerc.
  • Eroi fără voie(antologie). Asta e antologia de care vorbeam mai sus, nu știu ce să spun despre ea în afară de faptul că sunt foarte curioasă să văd cum va fi și sper să ajung la ea curând.
  • Rudolf de Habsburg de Christine Mondon. Ăăăh, mda, eu și obsesiile mele. Am citit trei cărți despre Sissi, și am fost curioasă să aflu mai multe despre fiul ei, pentru că povestea cu moartea lui e cumva învăluită în mister. 
  • Războiul bătrânilor de John Scalzi. Am văzut-o pe facebook și chiar suna bine, e SF, era la reducere, plus că imaginea de pe copertă în amintește de Pacific Rim, film care mi-a plăcut foarte muuult!
  • Ozz de Ștefana Czeller. De când am citit Lacrimile diavolului am tot zis că vreau să încerc o altă cartea a autoarei, și am găsit-o pe asta. Din rezumat sună interesant.
  • Cavalerul celor șapte regate de George R.R. Martin. Pentru că mai nou sunt un pic obsedată de lumea din Game of thrones, cu toate neorocirile din ea, nu am putut rezista. Asta e o colecție de trei povești, dacă nu mă înșel, care se petrec cu ceva sute de ani înainte de Game of thrones, dar e în universul ăla și nu m-am putut abține.
Atât am momentan, dar urmează Gaudeamus și deja știu ce vreau să îmi iau de acolo. Can't wait! Și cred că pot spune cu siguranță că am cam exagerat la capitolul cumpărat cărți pe anul ăsta...

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Lansare "Eroi fără voie"

Joi, la ora șapte, am participat la lansarea antologiei Eroi fără voie care a avut loc la Cooper's Pub.
Am fost la lansarea asta fără să știu nimic despre cartea cu pricina, aici mă refer la subiectul volumului. Știam doar că este o antologie apărută în urma unui atelier creativ, în lipsa unui termen mai bun. Nu eram hotărâtă dacă să o cumpăr sau nu în momentul în care am decis să particip, dar mi-am zis că dacă ei mă vor convinge atunci o voi cumpăra. Voi spune la finalul articolului care a fost rezultatul.
Sincer, motivul pentru care am decis să merg este că am văzut că autorii sunt români și în ultimii ani am tot încercat să susțin asta, pentru că am văzut că ai noștri sunt la fel de buni ca ai lor și de atunci am tot vrut să descopăr cât mai mulți autori de-ai noștri. 
Am aflat lucruri interesante la lansarea asta, atât despre volum în sine, cât și despre atelier. Volumul conține scrierile a 11 autori, scrieri consistente cum cartea asta peste 400 de pagini. De asemenea, la începutul prezentării s-au spus câteva lucruri despre subiectul volumului în sine și trebuie să spun că sună foarte bine! Plus că mă bucur că s-a spus măcar un pic despre ele, pentru cei ca mine care nu știau despre ce e vorba, iar ea fiind o antologie e mai greu să găsești un rezumat pe spatele cărții.
Am mai ascultat câteva povești interesante, și amuzante, despre acest atelier, câteva anecdote, iar la final s-a citit un fragment. Aici reacția mea inițială a fost ceva de genul "of, nu din nou cu cititul de pe foi", pentru că nu sunt fan, apoi am trecut la confuzie pentru că ceva nu se lega în fragmentul respectiv, nu reușeam să îmi dau seama ce se petrecea acolo, dar la final am aflat că de fapt era compus din câte o frază din fiecare poveste din antologie. Și trebuie să recunosc că la momentul ăla chiar am fost impresionată. Ideea e una ingenioasă și m-a făcut să mă întreb cum vor fi poveștile dacă până și acel fragment, așa mai ciudat cum a fost el, tot mi-a captat atenția. 
Apoi, după ce prezentarea s-a terminat, am putut vorbi cu lumea (da, timida de mine a reușit să își deschidă gura, în sfârșit!) și cu ocazia asta am aflat mai multe detalii despre atelier în sine, ceea ce chiar voiam să știu pentru că îmi place ideea, dar nu mă simt bine până nu aflu cât de multe pot. Poate-poate o să particip și eu la ediția a treia, finger's crossed. 
Și am adunat și autografe pe noua achiziție (da, am cumpărat-o, sună mult prea bine). Nu am de la toți autorii, pentru că nu au fost toți prezenți, iar din cei care erau acolo nu sunt sigură dacă i-am găsit pe toți, dar sper să rezolv asta la un moment dat. Între timp poate că voi ajunge să citesc și cartea. Looking forward to that!

marți, 13 octombrie 2015

The Coffee Book Tag

Merci, Sara, pentru lepașă! :)
Nu beau cafea, am încercat și nu îmi place, dar leapșa tot mi s-a părut drăguță.

1.Cafea neagră: O carte în care intri cu greu, dar care dispune de mulți fani.
Pentru mine asta ar fi Frăția inelului de J.R.R. Tolkien. Mi-a plăcut mult seria, dar mi-a luat ceva timp până să termin primul volum, moment în care am fost și mai intimidată de restul volumelor din serie. Încă mă simt mândră că am terminat seria, mai ales că mi-a fost greu să mă motivez să mă apuc de celelalte două volume.
2. Peppermint mocha: Numește o carte/serie care devine mai populară pe durata verii sau în zile festive.
Nu citesc cărți în funcție de anotimp, dar iarna știu că se citesc cărți care au legătură cu sărbătoarea de Crăciun, iar vara cred că YA, chestii drăguțe care se citesc repede.
3.Ciocolată caldă: Care e cartea preferată din copilărie?
Orice avea legătură cu W.I.T.C.H, nu știu dacă mai știe cineva ce e asta. Era o serie de benzi desenate despre 5 fete care ajung gardieni care protejează două universuri diferite, care se mai intersectau. Am avut o mare obsesie cu tot ce avea legătură cu povestea asta. 
4. 2 shoturi de expresso. O carte care te-a ținut în priză de la început până la final. 
Lacrimile diavolului de Ștefana Czeller, asta ca să numesc o carte pe care nu o menționez destul. Știu că nu e pentru toată lumea, dar eu nu aș fi lăsat-o din mână, a fost o surpriză plăcută, fiind o autoare pe care nu am citit-o până atunci.
5. Starbucks: Numește o carte pe care o vezi pretutindeni.
O să zic pas aici, pentru că toate sunt cărți pe care nu vreau să le citesc, pentru că nu sunt genul de lucruri care imi plac și chiar nu vreau să le menționez aici. 
6. That hipster coffee shop (aici am schimbat puțin naționalitatea autorului): Oferă-i unui autor român recunoștință. Care este acesta?
Adina Speteanu, pentru că a fost printre primii autori români pe care îmi amintesc să îi fi citit și care m-au făcut să îmi dau seama că avem și noi oameni talentați în țara asta. 
7. Oops!Din greșeală am luat cafea decofeinizată: Numește o carte de la care așteptai mai mult.
Faherenheit 451 de Ray Bradbury. Nu e vorba că nu mi-a plăcut, nu e cazul, dar la cât de lăudată e mă așteptam la mai mult. A fost interesantă, dar nu m-a dat pe spate așa cum m-am așteptat.
8. Amestecul perfect. Numește o carte care a a fost atât amară cât și dulce, ca într-un final să fie satisfăcătoare.
Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez, pentru că deși iubesc seria asta, așa cum ar putea observa cei care urmăresc blogul de un timp, au fost multe momente dulci-amărui pe parcursul volumelor, de la primul la ultimul, dar la final aș recomanda seria asta oricui.

Dau leapșa mai departe: Ghanda, Chucky, Andreea și oricui mai vrea să o facă.

joi, 8 octombrie 2015

The Nanny

Cum am terminat recent de văzut toate cele șase sezoane ale acestui serial, chiar vreau să vorbesc despre el, pentru că mi-a plăcut.
Ăsta e un serial început în anul 1993, despre Fran Fine. Fran este concediată de către fostul ei iubit de la magazinul unde lucra și încercând să găsească altă slujbă ajunge din întâmplare la ușa lui Maxwell Shefield, un producător de pe Brodway, și ajunge astfel dădaca celor trei copii ai lui. Maxwell Shefield este de asemenea văduv, partenera lui de afaceri, C.C. Babcock e îndrăgostită de el, și nu durează mult până ca și Fran să pățească același lucru. De asemenea, ea neavând de fapt nicio experiență despre cum să fie dădacă, dar și din cauza personalității ei, ajunge să dea peste tot felul de belele.
Da, știu că premisa este ușor trasă de păr, dar e o comedie, până acum toate comediile pe care le-am văzut au avut partea asta pe undeva. Lăsând asta la o parte, serialul e chiar amuzant. Sigur, mai are lucruri exagerate, dar nimic care să deranjeze foarte tare.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la serialul ăsta au fost personajele. Fran Fine e pur și simplu simpatică, cu tot cu necazurile pe care tinde să le cauzeze. Separat de asta, e o persoană cu care nu m-ar deranja să mă întâlnesc, îi iubește pe cei trei copii ai lui Maxwell și face totul cu cele mai bune intenții. Iar necazurile nu fac decât să fie amuzante. Și mi-a plăcut mult relația ei cu Maxwell, așa ușor ciudată cum poate fi uneori. O să recunosc că a fost un moment prin sezonul patru sau cinci când relația asta a lor a fost un pic enervantă, dar și-au revenit repede.
Și că tot zic de relații, C.C. și Niles(the butler) și modul în care nu prea se suportă a fost partea mea preferată din serial. Aveau niște replici unul pentru celălalt, mai ales Niles către ea, care mereu mă făceau să râd. Știu că în prim-plan sunt Fran și Maxwell, dar C.C. și Niles sunt absolut geniali când sunt în aceeași încăpere.
Iar Niles e de departe personajul meu preferat din tot serialul. Modul cum vorbește, atitudinea pe care o are, cred că el e cel mai genial dintre personaje. Are niște replici... nu am cuvinte să descriu.
Fiind comedie, nu e ceva care să te pună pe gânduri, dar există pe parcursul serialului câteva scene emoționante, un pic mai triste decât m-aș fi așteptat, dar care au făcut să îmi placă și mai mult. Mi-a plăcut că problema faptului că soția lui Maxwell și mama copiilor nu mai trăiește a fost pusă în prim-plan de vreo două-trei ori. Nu e mult, dar îmi place că nu a fost ignorată complet, de parcă nici nu ar conta, pentru că nu e așa. În serial eu am mai sesizat teme despre prietenie și familie, și poate și cât de mult poți aștepta ca ceva să se întâmple înainte să îți dai seama că poate ar trebui să mergi mai departe.
Eu recomand serialul ăsta, chiar am fost tristă când l-am terminat, pentru că mi-a plăcut mult mai mult decât m-aș fi așteptat. 

miercuri, 7 octombrie 2015

"Zeii pedepselor cerești" de Jennifer Cody Epstein

După câteva ore în care m-am tot gândit cum să scriu recenzia asta, am ajuns la concluzia că mai bine mă apuc și văd eu ce o ieși. Ceea ce mi se pare că face dificilă recenzia asta e faptul că romanul e despre al doilea război mondial, iar subiectul mi se pare deprimant în general, motiv pentru care mereu sunt surprinsă când romanele cu un asemenea subiect îmi plac mult.
Cartea de față, așa cum am zis și mai sus, are ca subiect al doilea război mondial. Povestea urmărește mai multe personaje, destul de variate, înainte, în timpul, și după ce războiul i-a sfârșit, prezentând modul în care viețile lor se schimbă radical din cauza acestui eveniment.
Primul lucru care mi-a plăcut la cartea asta a fost faptul că se concentrează mai mult pe viețile individuale ale personajelor decât pe război în sine. Vedem lucrurile și din perspectiva unor soldați, al unor oameni obișnuiți, dar și al anumitor persoane care sunt implicate cumva în armată, chiar dacă mai indirect față de cei care poată luptele.
Trebuie totuși să recunosc că a fost un moment în care m-am gândit că nu mi-am ales bine cartea. Deși descrierile despre războiul propriu-zis nu sunt foarte multe, doar citind despre viețile unor persoane care nu sunt implicate în război, dar care ajung victime ale lui... m-au cam deprimat. Ăsta e unul din motivele pentru care evit genul ăsta de romane, mai ales că nu sunt greu de impresionat, iar cele două războaie mi se par pur și simplu oribile. Și totuși nu am putut să nu termin cartea asta. E într-un fel și ciudat să spun că mi-a plăcut, pentru că e totuși destul de tristă. Nu există niciun final fericit după război, nici măcar pentru cei care sunt considerați învingători la final.
Trecând la personaje, mi-a plăcut că a ajuns să îmi pese de toate, indiferent de care parte a războiului s-ar fi aflat. Și ăsta e un alt punct forte al cărții: prezintă ambele părți și evenimentele prin care trec, și e imposibil să iei partea cuiva, nu poți spune că unii sunt mai buni decât ceilalți. Ceea ce eu cred că e adevărat.
Mi-a plăcut și faptul că viețile personajelor urmărite s-au intersectat în anumite momente ale cărții, uneori direct, alteori indirect. Nu s-au întâlnit unii cu alții neapărat, dar există momente în care ceea ce se întâmplă e cumva ironic, într-un mod trist.
Nu știu ce să mai zic. Cred că e o carte reușită și aș recomanda-o, dacă citiți genul ăsta de cărți. Eu una acum știu sigur că aș vrea să mai citesc romane ale autoarei, dacă voi reuși să mai fac rost de ele în viitor.

marți, 6 octombrie 2015

The Martian

Asta e din categoria filmelor la care nu mi-am dorit nepărat să merg, dar care a sfârșit prin a mă impresiona. Nu am vrut să îl văd pentru că ideea din spatele lui nu mă atrăgea foarte tare: Mark Watney rămâne singur pe Marte după ce furtună puternică forțează echipajul să plece de pe planetă. În urma unui accident, toți cred că el a murit, dar el e cât se poate de viu și trebuie să găsească o metodă de a surpaviețui până la următoarea aterizare pe Marte. E practic o poveste de supraviețuire.
Să încep cu motivul pentru care nu am vrut să îl văd: cumva pe mine nu mă prea atrag filmele despre surpaviețuire, nu aș ști să explic de ce. Dar nu mă atrag, cumva am și sentimentul că pot deveni plictisitoare.
Nu este însă cazul cu acest film. Mă bucur să spun că nicio secundă acest film nu mi s-a părut plictisitor, deși cred că ar fi fost ușor să devină. Totuși, mereu a existat acel ceva care să îmi mențină atenția, chiar în momentele în care se dădeau explicații științifice/de fizică și alte lucruri asemănătoare. Eu nu le am cu genul ăsta de lucruri, fizica mai ales îmi dă dureri de cap, dar aici am înțeles suficient din ce făceau ei pentru a nu pierde șirul evenimentelor. Nu o să mă prefac că am înțeles tot, sunt multe lucruri în film care mă depășesc, dar nici nu m-a luat durerea de cap încercând să înțeleg ce făceau ei acolo. Ceea ce mă bucură, și eu unul din motivele pentru care cred că ăsta e un film bun.
Un alt lucru care mi-a plăcut a fost chiar personajul Mark Watney. Fiind pus într-o situație groaznică, până la urmă a găsit un mod de a supraviețui, menținându-și speranța că va putea scăpa de pe Marte. Sigur, a avut momente în care s-ar fi resemnat, dar s-a hotărât că nu va muri pe Marte și a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a rămâne în viață.
Iar filmul a avut și momente comice, lucru la care chiar nu m-am așteptat, dar mă bucur că au fost acolo. Au mai scăzut un pic presiunea, ca să zic așa, totul nu mai pare chiar atât de negru dacă poți glumi despre asta, sper că are sens ce spun.
Mi-a plăcut și atitudinea pe care a avut-o echipajul care a fost pe Marte cu Mark Watney atunci când au aflat că e viu. Având în vedere cât de puțin îi vedem pe ei interacționând, filmul m-a convins că erau prieteni apropiați, și nu pot decât să îl laud pentru asta. Cred că e greu să faci asta fără să ai multe interacțiuni între ei în film.
Iar finalul mi s-a părut foarte emoționant, nu o să dau spoilere, mă limitez la atât. Chiar nu m-am așteptat ca filmul ăsta să mă impresioneze atât de mult. Chiar îl recomand!

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Atelier de confecționat povești fantastice #3

Am ratat a doua întâlnire a acestui atelier, dar am ajuns la a treia întâlnire și trebuie să spun că mă bucur că am făcut-o. Hm, poate că îmi voi depăși timiditatea până la urmă... fingers crossed.
Revenind la subiect, cred că atelierul acesta devine din ce în ce mai interesant și întâlnirea asta mi s-a părut mai bună decât precedenta la care am fost. De data aceasta scheletul poveștii a apărut mai repede, și a avut și o temă ceva mai serioasă, și parcă creatul întregului schelet, de la personaje la plot-ul poveștii, a fost mai simplu de realizat și cred că la final a ieșit ceea ce ar putea fi o poveste foarte interesantă. Eu cel puțin știu că aș citi-o dacă cineva ar pune-o pe hârtie.
Povestea aceasta e mai ancorată în realitate, spre deosebire de celelalte două, urmărind două personaje... și un cadavru. Ajung imediat și acolo.
Primul personaj creat a fost Seraphina, o tânără de 19 ani, cu o șuviță albă în păr, care trăiește într-un bordei de la marginea unui sat, sau păduri, nu mai țin minte exact partea asta. Printre hobby-urile ei se numără colecționarea plantelor în ghiveci, cititul și are o pisică care îi ține companie. Ea a trebuit să preia activitatea răposatei ei mame, aceea de a îmbălsăma morții. Ziceam că e o povestea ceva mai ancorată în realitate față de celelalte, dar și asta are un twist. În lumea asta, oamenii se tem de moarte, iar doar femeile pot îmbălsăma morții, Seraphina fiind singura din sat care are această îndeletnicire. Din acest motiv sătenii se tem de ea, iar morții sunt lăsați la o distanță de locuința ei, ea trebuind apoi să îi aducă înăuntru pentru ritual. În punctul ăsta se discutase despre o scenă în care ea face asta, pe o vreme furtunoasă, dar nu o să mă bag acolo.
Totul este destul de monoton în viața ei, până când într-o zi îi bate la ușă domnul Corbu. El este un personaj care vine dintr-un mediu mult mai înstărit decât Seraphina, are 42 de ani, cu imaginație bogată, care tinde să mintă un pic, genul ăla de white lies. Înalt, solid și atletic, ciacâr, un ochi verde și unul negru, și câteva cicatrici pe față. Corbu vine la Seraphina deoarece crede că a văzut tot ce se poate vedea în viață, trecuse prin toate și vrea să moară. Și dorește ca Seraphina să îl îmbălsămeze... asta deși el de fapt nu e mort.
Ziceam mai devreme de un cadavru. Este vorba despre cadavrul unei femei din sat, de care Seraphina se ocupa atunci când Corbu i-a bătut la ușă, tanti Maria, care a murit de ceva atac cerebral/de inimă la vârsta de 56 de ani.
Mai departe de punctul ăsta nu pot povesti, deoarece aici s-au pus în scenă câteva scenete cu discuția dintre Corbu și Seraphina în momentul în care i-a apărut la ușă pentru cererea de îmbălsămare. Dacă nu mă înșală memoria au fost trei în total, câțiva din cei prezenți oferindu-se să joace rolul celor trei personaje. Da, inclusiv a moartei tanti Maria. Cred că asta a fost una din părțile mele preferate din întâlnire, am ascultat niște dialoguri absolut geniale! Și tot aici a fost momentul în care s-a ajuns la concluzia că întâlnirile astea au nevoie de un cameraman.
Nu țin minte când a fost ultima dată când m-am distrat atât de tare, sau când nu m-am simțit complet awkward într-un grup mai mare de persoane. Chiar mă bucur că am decis să mai merg, și abia aștept următoarea întâlnire!
Cred că ce îmi place cel mai mult la atelierul ăsta e că atmosfera e chill, scopul e ca toți să se simtă bine și la final ies niște povești destul de interesante, cred eu. Looking forward to the next one.

joi, 1 octombrie 2015

"Sissi. Biografia Imparatesei Elisabeta de Austro-Ungaria" de Ángeles Caso

Asta e a treia carte pe care o citesc pe subiectul Împărătesei Elisabeta a Austriei. Nu mă întrebați de ce, pur și simplu am o curiozitate prea mare legată de ea. 
Bine, dacă ar fi să fiu complet sinceră, cartea asta am vrut-o mai mult pentru faptul că la final conține câteva dintre poeziile scrie de Elisabeta, pentru că am citit unele într-un ghid și mi-au plăcut.
Un alt lucru interesant la cartea asta sunt pozele ce se află după bibliografia în sine. Sunt poze și portrete atât cu Elisabeta, cât și cu Franz-Joseph, Rudolf și alți membri ai familiei. Nu aș ști să spun de ce, dar mi-a plăcut faptul că pozele au fost acolo, plus că lângă fiecare există context, adică unde a fost făcută poza și alte detalii despre momentul respectiv. Plus că unele sunt poze cu Viena la vremea aceea și e și asta cumva interesant de văzut.
Revenind la carte, a fost mai bună decât m-am așteptat. Cred că autoarea chiar a făcut cercetările necesare pentru a scrie o asemenea carte, iar evenimentele sunt cumva grupate pe diverse capitole și părți ale vieții Elisabetei, dar și a familiei ei. Cred că din cartea asta am aflat mai multe lucruri noi despre familia ei decât despre ea, dar asta nu mă deranjează. La drept vorbind nu credeam că voi descoperi ceva ce nu știam din cartea lui Jean des Cars despre ea, dar în evenimentele povestite de autoare au fost câteva lucruri noi care mi s-au părut chiar interesante despre familia Elisabetei.
Singura plângere pe care aș avea-o ar fi faptul că evenimentele nu au fost în ordine cronologică, ceea ce uneori a fost problematic pentru mine, dar în afară de asta cred că a avut o structură interesantă și că a prezentat-o pe Împărăteasă prin perspectiva celor ce au rămas în arhive oficiale despre ea. Există pasaje din diverse scrisori sau jurnale păstrate ale familiei ei, ceea ce mie mi se pare interesant, de văzut lucruri care chiar s-au spus. Știu că pasajele respective sunt selectate de autoare, dar totuși, e ceva.
În continuare, cartea scrisă de Jean des Cars cred că mi-a plăcut cel mai mult, dar cred că asta e foarte bună pentru cei care sunt curioși în legătură cu Elisabeta, dar nu vor să citească ceva foarte lung pe subiectul ăsta. Biografia se întinde pe primele optzeci de pagini, apoi urmează albumul fotografic, iar la final câteva dintre poeziile scrise de Împărăteasă.
Ca o concluzie, mi-a plăcut, iar pentru scopul pentru care am vrut cartea asta, mi-a depășit așteptările. Recomand cartea asta, dacă sunteți curioși în legătură cu Împărăteasa Elisabeta a Austriei.