vineri, 29 ianuarie 2016

Eternal sunshine of the spotless mind

Filmul ăsta nu îmi dă pace de când l-am văzut ieri seară, deci trebuie să vorbesc despre ele într-un fel sau altul. Ce e amuzant totuși e faptul că l-am văzut din întâmplare, televizorul era pornit și filmul ăsta rula, m-am uitat un pic și nu mi-am putut dezlipi ochii de televizor până nu s-a terminat. Cu atât mai mult cu cât e totuși un film destul de ciudat, deci nu știu cât de coerentă va fi această postare, dar trebuie să povestesc despre filmul ăsta.
Totul începe frumos, cu Joel și Clementine care se întâlnesc într-o gară și ajung să aibă un fel de relație și totul pare foarte simplu, film obișnuit de dragoste, nu? Ei bine, nu! Pentru că ceea ce urmează nu mi-ar fi putut trece prin minte nici în ruptul capului. De la prima scenă de la care nu mai reușeam să pricep nimic, am știut că trebuie să aflu care e faza cu acțiunea întregului film și cu ideea de ștergere a amintirilor. Pentru că exact asta fac Joel și Clementine, vor să treacă printr-o procedură care să îi ajute să uite unul de altul. Și așa, adică prin amintirile lui Joel, aflăm cum a început de fapt relația lor și ce s-a întâmplat de au luat o astfel de decizie. Și putem vedea și cum aceste amintiri îi dau lui Joel de gândit. Ca să nu mai zic de echipa care face asteastă "operație"... nu regret că am văzut așa ceva. 
Ceea ce cred că e cel mai interesant la filmul ăsta e modul în care e construit. Nu știu dacă să zic că e neapărat un avantaj, pentru că scenele sunt puse împreună de așa natură încât chiar trebuie să fii atent pentru a înțelege ce se petrece. Și pe parcurs au fost destule scene la care nu m-am putut gândi decât la "what am I watching?", dar până la final am reușit să pun totul cap la cap și trebuie să spun că modul în care e construit întregul film mi se pare genial. Au fost momente în care nu mai știam ce e real din tot ce se petrece și ce nu, dar cred că e un moment în care diferența devine ceva mai clară. Cred. 
Trebuie să mai vorbesc despre actori aici, pentru că pot spune fără niciun fel de îndoială că toți au jucat excelent. Și trebuie să recunosc că mai că nu mi-a venit să cred că unul din actorii principali e Jim Carrey. Nu l-am mai văzut până acum în ceva care să nu fie comedie. Știam că a jucat și în astfel de filme, acesta e din 2004, dar pur și simplu nu am fost curioasă să îl văd și în altceva. Și îmi cam pare rău acum, pentru că în filmul ăsta e excelent. La fel ca și ceilalți actori pe care i-am recunoscut pe parcurs: Kate Winslet, Mark Ruffalo, Kirsten Dunts, și sunt destul de convinsă că ratez niște nume aici, dar cam atât îmi vine acum în minte.
Mi-a plăcut foarte mult și povestea de dragoste în sine, mai ales că nu a fost nimic din ce m-aș fi așteptat, iar modul în care se derulau amintirile lui Joel despre Clementine, cred că a făcut totul să fie ceva destul de unic. Și e o scenă printre amintiri, aproape de final, care mi s-a părut atât de tristă, mai că nu mi-au dat lacrimile. Dar sunt multe scene pe parcurs care mi-au plăcut foarte mult. 
Bine, filmul e și destul de ciudat de urmărit, mai ales din cauza modului în care e filmat și prezentat, dar la final sunt convinsă că toate durerile de cap de pe parcurs și momentele în care încercam să îmi dau seama ce se întâmpla au meritat. E o poveste superbă, mai ales după ce totul e pus în perspectivă și mai vedem și părți din poveștile altor personaje, părți nu prea mari e adevărat, dar cred că totul a funcționat de minune. 
Vreau să mai văd filmul ăsta o dată, ceea ce spune multe având în vedere faptul că eu nu revăd filme în general, și nici nu recitesc cărți. Dar pe ăsta l-aș mai vedea o dată, cu cât mă gândesc mai mult la el cu atât sunt mai convinsă că se va număra printre filmele mele preferate, alături de Familia Bellier.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu