"În sângele tatălui(Predestinare genetică #1)" de Ciprian Mitoceanu

De când am citit rezumatul acestei cărți pe site-ul editurii am știut că trebuie să o citesc și eu. Suna mult prea bine. O să spun că nu a fost chiar tot ce m-am așteptat să fie, dar nu neapărat în sensul negativ. La finalul acestui prim volum al seriei cred că ăsta nu e decât vârful iceberg-ului, cum s-ar spune și, deși sunt convinsă că nu mă pot aștepta la prea multe lucruri bune pentru cetățeni în volumul următor, tot vreau să aflu ce se petrece mai departe.
Acțiunea are loc într-o SUA dintr-un viitor nu chiar atât de îndepărtat, în care s-au creat o serie de teste prin care să se poată afla dacă în sângele unor indivizi ce par cât se poate de normali nu se ascunde cumva o genă criminală, scopul final fiind ca toți acești indivizi să ajungă într-un loc în care nu vor mai reprezenta un pericol pentru cei nevinovați, să le zic așa. Iar în prim planul poveștii se află două persoane: unul este un student care muncește din greu pentru a își plăti facultatea, sperând la un viitor mai bun, iar celălalt este un bărbat care își poate considera viața ca fiind un succes, dar care are un secret destul de întunecat.
Capitolele alternează între cele două vieți complet diferite ale celor doi, și sunt destul de convinsă că majoritatea lucrurilor care se petrec de-a lungul cărții se întâmplă într-o singură zi. Ceea ce în sine mi se pare ceva interesant, și cred că a funcționat destul de bine în romanul de față.
Trebuie să spun că ideea în sine de la care pornește romanul, deși un pic cam teoretică momentan în mintea mea, e destul de înfricoșătoare. Mă aștept ca lucrurile să o ia un pic razna la un moment dat, nu cred că se poate altfel având în vedere condițiile în care se aplică Amendamentul Dawson. Spun că mi se pare o idee teoretică pentru că eu personal nu cred în ideea că genetica ar putea dovedi că cineva ar avea înclinații criminale. Dar nu cred nici în călătoria în timp, și tot am citit cărți pe subiectul ăsta care mi-au plăcut destul de mult. La fel și în cazul cărții de față, deși eu personal nu cred că asta ar putea fi posibil, face totuși pentru o premisă foarte bună pentru cartea asta.
Mi-a plăcut și modul în care a fost spusă toată povestea, prin prezentarea vieților celor două personaje, dar la un moment dat și prin prezentarea unui cadru ceva mai larg a modului în care este aplicat de către polițiști Amendamentul Dawson, și modul în care totul este judecat. Ok, nu mi-a plăcut modul în care s-a procedat cu "judecata", e în ghilimele pentru un motiv, dar e totuși interesant de văzut la ce s-ar putea ajunge de la intenția de a proteja cetățenii și de a face țara un loc mai sigur.
Totuși, am impresia că unele personaje, chiar majoritatea cred, sunt cumva niște carucaturi, și fiind așa totuși nu mi-au lăsat senzația de personaje de carton. Nu m-am atașat de niciunul dintre ele în mod special, dar mi-au părut destul de reale și aici nu m-a deranjat faptul că nu mi-am găsit un favorit, așa cum mi se întâmplă de obicei. Cred că ar fi fost și un pic cam greu, dar mi s-a părut interesant modul în care au fost construite personajele și ceea ce au făcut ele, mai puțin vreo două femei cam exagerate, dar cred că ăsta era și scopul lor acolo.
Nu vreau să dau numele celor două personaje principale, ca să le zic așa, pentru că simt că aș strica surpriza, dar unul din ei, cel cu o situație mai bună mi s-a părut foarte greu de a fi urât, dar și de a fi plăcut. Face foarte multe lucruri contradictorii, și chiar gândește în două moduri care se cam contrazic, dar mie asta nu a făcut decât să îmi arate cât de ciudată poate fi lumea, și nedreaptă. Și asta nu doar din cauza a ceea ce gândește și face personajul ăsta, ci și din cauza modului în care cineva încearcă să facă lumea mai sigură, dar în procesul ăsta nimeni nu pare să se gândească prea mult la consecințe. Au ei un motiv, dar de la el pot porni atâtea discuții, unele apar și în carte, cred că e genul ăla de discuție care ar putea continua la nesfârșit.
Dar postarea asta nu poate continua la nesfârșit, deci să trec la concluzii. Mi se pare ciudat să o spun, dar mi-a plăcut, atât de înfricoșătoare pe cât e ideea, și mi s-a părut o prezentare destul de realistică a unei societăți ce tinde spre o distopie, și recomand mai ales dacă vă place genul distopic și/sau SF.

- Prietenii nu sunt neapărat cei de lângă noi, cei pe care îi primim în casele, în inimile, în sufletele noastre. Oamenii profită adesea de această deschidere pe care o avem față de semenii noștri doar pentru a ne face rău. Adesea prietenii cei mai buni sunt cei care fac ceva pentru noi fără să ne cunoască, fără să ne fi văzut vreodată, sau chiar fără să ne bănuiască existența.

- Pe scurt, să-i fac să înțeleagă că dacă viața nu ți-a oferit nimic astăzi, poate îți va oferi mâine, sau poimâine... Poate că nu-ți va oferi niciodată nimic demn de luat în seamă, nici după o mie de ani de așteptări dar, în ciuda a toate astea, viața merită trăită.

Comentarii