luni, 25 ianuarie 2016

"La capătul lumii și în țara aspră a minunilor" de Haruki Murakami

Nici nu știu de unde să încep cu romanul ăsta. Până să îl citesc, credeam că știu cam la ce m-aș putea aștepta de la Murakami, dar se pare că m-am înșelat. Cartea asta e diferită de orice altceva am mai citit eu de acest autor și aș zice că tinde spre genul distopic. Ceea ce e cu atât mai interesant cu cât a fost publicată acum mai mult de douăzeci de ani, dacă nu mă înșel.
Cartea urmărește două fire narative. Primul, în țara aspră a minunilor, este al unui bărbat din Tokyo, care lucrează în domeniul calculatoarelor și care este destul de mulțumit cu viața lui și are parte de o ofertă care îi cam dă viața peste cap. Al doilea, la capătul lumii, este tot al unui bărbat, dar el se află într-un Oraș care pare scos dintr-o lume magică, unde i se cere să renunțe la umbră și să citească vise vechi.
Nu știu cum sună descrierea de mai sus, dar e tot ce pot să fac fără să existe spoilere, cum multe lucruri sunt lămurite după jumătatea cărții. Iar capitolele alternează, ceea ce mi s-a părut interesant.
La început, mi s-a părut destul de magică lumea din la capătul lumii și abia așteptam să ajung la părțile acelea, dar odată ce povestea progresa am început să fiu mai interesată de ceea ce se întâmpla în țara aspră a minunilor, și preferințele mele s-au tot schimbat până când am aflat ce legătură au cele două lumi una cu cealaltă. Și nu m-aș fi așteptat la așa ceva nici în ruptul capului. Nu am înțeles chiar toate explicațiile oferite, dar suficiente cât să nu mă pierd prea tare. Niciodată nu înțeleg tot ceea ce vrea Murakami să zică, în nicio carte de-a lui, dar probabil că dacă le-aș reciti aș prinde ceva mai multe.
Ceva la cartea asta mi s-a părut diferit față de celelalte lucrări ale autorului pe care le-am citit, dar nu știu dacă aș putea pune punctul pe i. Poate faptul că personajele principale nu au chiar același sentiment de "nepăsare", în lipsa unui cuvând mai bun, parcă îi interesa mai mult ce se întâmpla în jurul lor și de ce. Sau poate tocmai faptul că tinde spre distopie, spre utopie, ceva ce nu am mai întâlnit la Murakami până acum. Oricum, orice o fi fost, ceva a fost diferit, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Mă bucur că mă poate surprinde în continuare și că nu e totul la fel.
Ca și personaje, majoritatea celor cu care au interacționat cei doi protagoniști, nimeni în romanul ăsta nu are nume, se folosesc doar diverse moduri ale celor două personaje pentru a ști cine e cine, au fost simpatice. Cred că cel mai mult mi-au plăcut de fata grăsuță îmbrăcată în roz, de Profesor, cu tot ce a făcut el, și de bibliotecarea din Tokyo. E așa ciudat să vorbești de personaje când niciunul nu are nume.
Cât despre acțiunea propriu-zisă... nu pot decât să îl aplaud pe Murakami! Mi se pare destul de incredibil șcenariul pe care l-a creat și modul în care a fost dezvăluit întregul mister, iar finalul... recunosc că am avut un moment când m-am așteptat ca autorul să facă ceva complet neașteptat. Am mai citit un roman al lui în care lucrurile nu se termină deloc așa cum s-ar fi așteptat cred că oricine, nu îmi vine în minte acum titlul. Nu pot să zic că am fost dezamăgită, deși mi-ar fi plăcut dacă s-ar fi terminat altfel. Dar nu a fost dezamăgire, mai degrabă surprindere, pentru că de-a lungul poveștii am avut o mică speranță într-un colț al minții, una mică, dar nu a fost să fie.
Nu cred că voi mai găsi vreun autor care să poată crea lumi și povești așa cum o face Murakami, nu știu cum reușește, dar e ceva deosebit, părerea mea. Dacă vă place autorul, eu zic că merită citită și această carte. Nu știu dacă e un loc bun de a începe dacă nu ați mai citit nimic de el, dar mie mi-a plăcut mult!

- Sufletul nu e ceva concret, dacă vrei sa știi. Există și-atât. E ca vântul. Îi simți doar existența.

Ce-am pierdut e bun pierdut. Oricât îmi bat capul, tot nu mai recuperez nimic.

Aș fi vrut să pot dormi măcar atât cât i-ar fi luat lui Michael Jackson să facă un turneu mondial.

- Păcat! Fiecare are un punct forte. Trebuie să știi doar să-l găsești. Dar la școală nu-și bate nimeni capul cu așa ceva. Acolo se distrug pur și simplu talentele și cei mai mulți nici măcar nu știu ce vor să facă. 

- Pe cei din jur nu-i interesează că-i un geniu. Îl pot face repede praf și se folosesc de talentul lui. Așa s-a întâmplat și acum. Fie că ești geniu, fie că ești prost, nu poți trăi singur pe lume. 

Copii tind să creadă că în lume funcționează o protecție divină care îi apără, în general, de unele dezastre naturale. Sau cel puțin așa era în copilăria mea. Voiam să pot crede într-o minune.

- Nu trebuie să faci în viață numai lucruri care au sens. Fiecare de aici își are groapa lui. Ne găsim de lucru, nu realizăm nimic, dar nici nu deranjăm pe nimeni. Nu ți se pare minunat? Nici victorie, nici înfrângere. 

- Zici că în Oraș nu există ură, ceartă, pretenții. Eu, dacă aș fi sănătoasă, aș bate din palme de fericire. E un vis frumos și îți doresc din toată inima să fii fericit. Dar dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că nu există nici antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie. Fericirea se naște doar din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. Așa ceva mi s-ar părea mie normal să se întâmple. Dar nu se întâmplă în Oraș.

Majoritatea activităților omenești se bazează pe presupunerea că viața merge înainte. Dacă eliminăm această presupunere, ce ne rămâne?

- Poți dormi cu cineva în același pat și te simți totuși singur când închizi ochii.

Chiar dacă dispariția mea nu întristează pe nimeni, chiar dacă ea nu lasă un loc gol în inima nimănui, chiar dacă nu observă nimeni că nu mai sunt, tot nu pot pleca cu inima ușoară. Am pierdut cu siguranță multe în viață. Și voi mai pierde și de acum încolo. Pierderile au fost inevitabile și au făcut parte integrantă din viața mea.

2 comentarii:

  1. Pare o lectură interesantă. Eu îl confund pe Haruki Murakami cu Ryu Murakami, care e totală altă mâncare de pește. :)) An nou fericit și succes în toate, Leontina! :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu îl confudam și tot am crezut că scrie horror, motiv pentru care l-am tot evitat. Până am aflat că sunt de fapt doi :))
      Un an nou fericit de asemenea! :D

      Ștergere