duminică, 14 februarie 2016

"Rendez-vous cu Rama" de Arthur C. Clarke

Expierența mea când vine vorba de cititul acestei cărți îmi amintește cel mai mult de cea pe care am avut-o atunci când m-am hotărât să citesc Hobbitul, în mai multe privințe. În primul rând faptul că mi-au trebuit mai mult de o încercare pentru a o termina(deși să fiu complet sinceră, a citit Tolkien în engleză poate că nu a fost tocmai cea mai bună idee), iar în al doilea rând pentru că în anumite momente, când voiam să renunț, am continuat pentru că țineam foarte mult să o termin. O încăpățânare pe care o am foarte rar. Diferența între cele două este că romanul de față nu mi-a plăcut la fel de mult pe cât m-aș fi așteptat. 
În lumea acestei cărți, omenirea descoperă în spațiu ceea ce inițial cred că este un asteroid, pentru ca apoi să își dea seama că este de fapt o navă extraterestră. Iar așa cum e de așteptat, acolo se trimite o echipă pentru a explora respectivul obiect. Atâta doar că totul pare mort în interior. Iar de aici începe practic povestea de explorare a personajelor.
M-am așteptat la mai mult de la cartea asta, mai ales având în vedere cât de mult mi-a plăcut Sfârșitul copilăriei, scrisă de același autor. Dacă ar fi să descriu exact ce m-a dezamăgit la cartea asta ar fi faptul că mi s-a părut a fi un mare teaser. Totul pornește destul de interesant, se mai află câte ceva, nu foarte mult, despre Rama, se mai ajunge la diverse impoteze, dar totul se termină fără ca cercetătorii să afle cu adevărat care e scopul lui Rama. Și, oricât de mult m-ar fi distrat ironia de la final, concluzia că de fapt pe Ramani, orice or fi ei, nici nu îi interesau oamenii, tot nu pot să trec peste faptul că de fapt eu ca cititor nu știu exact detaliul care mă interesa cel mai mult. Faptul că ultima propoziție sugerează că Rama nu e singurul astfel de obiect, cât și faptul că există încă trei cărți în serie... pe mine nu mă ajută. Pentru că nu sunt scrise doar de Clarke, și din ce am văzut pe Goodreads reacția celor cărora le-a plăcut volumul ăsta nu a fost prea pozitivă. Și pe de altă parte nici nu sunt convinsă că vreau să aflu ce alte idei vor avea oamenii cu privire la Ramani. Înțeleg într-un fel frica de necunoscut, dar distrugerea a ceva care nu a dat niciun semn cum că ar fi ostil, doar din cauza unor ipoteze... stupid! Și sunt convinsă că mentalitatea de genul trece de la generație la generație și... mda, nu prea am chef să văd ce alte idei vor mai avea minunații oameni în volumele viitoare.
Dar să trec la lucruri mai pozitive totuși. A fost totuși interesant modul în care Clarke și-a imaginat viitorul, cu oamenii trăind pe alte planete decât pe Pământ și cum fiecare rasă, ca să zic așa, gândește diferit. Au fost momente când m-am gândit că nu tot ce se spune aici ar fi posibil, dar asta nu reprezintă o plângere. Am momente când sunt mai sceptică. Oricum, cei de pe Marte mi-au plăcut cel mai puțin. 
Cel mai mare minus pentru mine aici au fost totuși personajele. Da, înțeleg că aici e vorba mai ales despre Rama și nu despre personaje, care sunt acolo cu un scop foarte precis, dar mie îmi e foarte greu să citesc o carte dacă nu îmi pasă de personaje. Iar până la final chiar nu mi-a mai păsat de niciunul. Poate cu excepția lui Jimmy, în anumite momente. 
Mi-e greu să ajung la o concluzie când vine vorba de cartea asta, pentru că are un concept foarte interesant, ironia de la final mi s-a părut genială, dar în același timp nu pot să trec peste stilul lui Clarke, pentru care nu sunt tocmai fan, și al faptului că în niciun moment nu am fost cu sufletul la gură pentru echipaj, chiar atunci când ar fi trebuit, mai ales spre final. Nu regret că am citit cartea asta, dar nu sunt convinsă genul ăsta de SF e pentru mine. 

3 comentarii:

  1. Eu nu prea am înțeles cartea atât de bine, așa că nici nu personajele nu am putut interacționa atât de mult. Mi s-a părut ușor greoaie din cauza faptului că nu prea pricepeam unele denumiri și explicații care se dădeau. Cât despre celelalte trei volume (cu toate că nu am aflat foarte multe despre Ramani, de fapt, mai nimic din acest volum), nu cred că le voi citi, având în vedere că sunt scrise în colaborare, și din câte mi s-a explicat, ar fi și mai slabe decât acesta.

    Îmi place genul acesta de S.F., doar că nu cred că aș putea citi două cărți de acest fel una după alta. Le consider destul de complicate, și cum este și în cazul tău, cu toate că mi-a plăcut cartea, aveam momente în care îmi venea să renunț la ea. Și atunci mă gândeam la tine, când o văzusem atunci tăiată, la postarea cu biblioteca, și-mi ziceam: acum o înțeleg pe Leontina! :D Sincer, nu știu de ce, dar nu mă așteptam să-mi placă mai mult decât „Sfârșitul copilăriei”, și am avut dreptate. Mi-a plăcut mai mult aceea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și mie mi s-a părut un pic greu de citit în anumite momente, mai ales că eu cu matematica și fizica nu am fost prietenă niciodată. Nici eu nu cred că le voi citi, după tot ceea ce am citit despre continuări.

      Mă bucur că mă înțelege cineva :D

      Ștergere
  2. Am iubit cartea asta din tot sufletelul meu, chiar mai mult decat am iubit "Sfarsitul copilariei". Sincer, am avut si eu anumite explicatii pe care nu le-am inteles, dar nu au fost multe, iar per total atat ideea, cat si actiunea mi s-au parut geniale. Desi cartea ridica multe intrebari si apoi le lasa fara raspuns, reuseste sa surprinda esentialul, si anume reactia oamenilor la aparitia unor dovezi de viata extraterestra. Cred ca si in lumea reala s-ar intampla tot ceva de genul asta din pacate :|
    Cat despre continuari, nici eu nu planuiesc sa le citesc, mi se pare, dupa rezumate, ca sunt cam pe langa subiectul primeia, iar faptul ca introduc si Ramanii in actiune e o adevarata blasfemie :)) toata frumusetea cartii a fost data tocmai de misterul existentei lor dupa mine.

    RăspundețiȘtergere