marți, 30 august 2016

"Dans dans dans(The rat #4)" de Haruki Murakami

De fiecare dată când încerc să vorbesc despre o carte scrisă de Murakami, îmi găsesc foarte greu cuvintele. Oricum, vreau și nu vreau să fiu la zi cu tot ce a publicat, pentru că după va trebui să aștept să apară un nou volum. Dar să revin la cartea de față.
În volumul ăsta, eroul fără nume a lui Murakami se întoarce la Hotelul Delfin în urma unor vise recurente, având convingerea că acolo poate găsi răspunsurile pe care le caută. Asta se ăntâmplă la patru ani după evenimentele din volumul precedent. Ajuns la hotel, se întâlnește din nou cu Omul Oaie, iar în încercarea de a ajunge unde trebuie cu viața lui, va întâlni tot felul de persoane, prostituate de lux, un fost coleg de generală, o fată de treisprezece ani cu aptitudini de medium, dar nu numai.
Cred că am citit o dată undeva pe internet, pe un blog sau poate pe Goodreads, că a îl citi pe Murakami e ca și cum ai visa. Sunt din ce în ce mai de acord cu această afirmație. Tot timpul cât am citit cartea asta nu mă puteam gândi decât că totul e ca un vis, unul foarte ciudat, dar pe care vrei să îl continui, să afli ce se mai întâmplă. Murakami are ceva deosebit, motiv pentru care nu îi pot citi cărțile oricând.
Protagonistul lui Murakami poate fi absolut oricine, mai ales că acesta nu are nume, iar viața lui este complet banală, în afara Omului Oaie. Dar în timp ce caută răspunsuri cu privire la Kiki, prietena care a dispărut din viața lui fără urmă, întâlnind foarte multe personaje, tind să uit că de fapt el nu are nimic special. Și citesc mai mult și nu mă plictisesc deloc, asta deși la final îmi pot da seama că nu prea multe s-au întâmplat pe parcursul romanului. Cred că am mai zis-o pentru prima carte a autorului pe care am citit-o, dar eu cred că trebuie un anumit talent ca să poți scrie despre mai nimic și să nu plictisești cititorul, iar Murakami reușește de fiecare dată. De altfel, ăsta e unul din motivele pentru care m-am îndrăgostit de stilul lui de a scrie, e altceva.
Am scris atât, dar nu am vorbit mai deloc despre roman. Nu o să mint, nu am înțeles tot ce a vrut Murakami să spună în acest roman, dar la fel am pățit și cu celelalte cărți ale lui, dar mi-a plăcut foarte mult. Așa cum am citit într-o altă carte, nu mai știu titlul, nu trebuie neapărat să înțelegi ceva ca să îți și placă. Dar chiar mi-a plăcut mult să îl urmăresc pe protagonist pe tot parcursul romanului, să văd cu cine va mai interacționa, ce va mai descoperi și la final dacă va găsi ceea ce caută. Nu aș ști să spun cu siguranță dacă a reușit sau nu, dar nici asta nu mai contează chiar atât de mult la final.
Dintre personajele cu care el a interacționat, mie cel mai mult mi-a plăcut Yuki, dar și mama ei mi s-a părut interesantă, așa mai ciudată cum e ea. Ceva la familia lui Yuki m-a fascinat, chit că nu aș ști să pun în cuvinte ce anume. Asta nu înseamnă că celelalte personaje nu sunt interesante, toate sunt ușor de plăcut și sunt toate bine construite, chiar dacă unele sunt doar episodice. Ăsta e un alt lucru care îmi place mult la cum scrie Murakami, modul în care construiește fiecare personaj, toate par cât se poate de vii.

Murakami e de asemenea un autor pe care mi-e greu să îl recomand tuturor, dar dacă ceva din ce am zis mai sus vă sună interesant, poate că v-ar plăcea.

Cu alte cuvinte, noi căutăm în cărți un fel de compensare pentru propria noastră viață.

- Ce vreau să spun e că devine ceva cronic. Ești absorbit de viața de zi cu zi și nu mai știi unde sunt rănile. Dar ele rămân. Asta e natura rănilor. Nu poți să le smulgi și să le arăți și altora.

- Dar oamenii sunt cam ciudați, nu? Cresc într-o secundă. Eu credeam că oamenii îmbătrânesc treptat, an după an, dar nu e așa. Îmbătrânesc într-o clipă.

2 comentarii:

  1. <3 <3 <3 Cred că gata, acum suntem lipite de Murakami pe viață. Seria asta a fost prima pe care am citit-o de la el (înainte să se traducă și primele 2, Pinball etc.) și mă bucur de fiecare dată când văd că și altcineva o iubește.

    RăspundețiȘtergere