marți, 8 noiembrie 2016

"Umanii" de Matt Haig

Cartea asta m-a lăsat cu un mare zâmbet pe față la final și nu doar datorită umorului.
Profesorul Andrew Martin este găsit fără haine pe străzile din Cambridge, iar după ce ajunge în sfârșit acasă este destul de evident că nu se comportă ca el însuși. Asta pentru că el nu este de fapt Andrew Martin, ci un extraterestru trimis pe Pământ cu o misiune foarte clară.
Cartea asta, abordează ideea de extratereștri veniți pe Pământ diferit față de ceea ce am văzut/citit eu până acum. Pentru că aici nu e vorba de vreo invazie, ci de un singur extraterestru cu o misiune despre care nu voi da detalii, și care pe parcurs ajunge să fie mult mai interesat de umani decât s-ar fi așteptat și chiar ajunge să îi și ajute în anumite cazuri.
Povestea începe într-un mod cât se poate de amuzant, extraterestrul neștiind prea multe despre umani, de unde și situația de a fi găsit fără haine. De altfel, de multe ori el ajunge să afle diverse lucruri cumva indirect, și mai și interpretează greșit anumite lucruri pe care le fac umanii, ceea ce duce de asemenea la situații amuzante. Ca să nu mai vorbim de toate aminrile lui Andrew Martin, despre care extraterestrul nostru nu știe mai nimic.
Recunosc că pentru primele cam o sută de pagini am crezut că direcția poveștii era destul de clară și chiar mă întrebam ce se va întâmpla efectiv în cele trei sute și ceva de pagini ale cărții. Dar curând am fost luată prin surprindere, pentru că lucrurile nu au luat-o deloc în direcția în care m-aș fi așteptat.
Apoi, undeva de pe la jumătate încolo, o dată cu schimbarea unei anumite perspective, s-a schimbat un pic și tonul cărții. Ăsta a fost un alt lucru care m-a surprins, în mod plăcut. Mă așteptam la o carte ușoară și amuzantă despre experiența unui extraterestru pe Pământ. Și, deși este și asta, Andrew Martin ajunge, prin ceea ce vede, să tragă câteva concluzii legate de umani, unele chiar destul de profunde. Mi-a plăcut din punctul ăsta de vedere un capitol de la finalul cărții, care conțiinea câteva sfaturi ale lui pentru Gulliver. Capitolul acela e probabil preferatul meu din toată cartea.
Vorbind despre acest Andrew Martin, mie chiar mi-a plăcut de el ca personaj. Mi-a plăcut modul foarte simplu și direct în care vorbea despre anumite lucruri, cât și modul în care din când în când mai dădea câteva detalii despre el, darurile lui și un pic despre locul din care provine. Nu sunt multe detalii, dar suficiente cât să îți faci o idee despre lumea din care vine el, și cât să nu uiți că e de fapt un extraterestru, pentru că, da, la un moment dat ajunge să se comporte destul de mult ca un uman.
Cel de-al doilea personaj care mi-a plăcut mult în cartea asta a fost Gulliver. Nu m-aș fi așteptat să îmi placă atât de mult de el, fiind un adolescent tipic, nemulțumit de așteptările pe care toți le au din cauza a cine e tatăl lui, dar mi-a plăcut mai ales relația care s-a format între el și noul Andrew Martin. Părțile când ei doi erau împreună și vorbeau, mai ales spre final, era unele pe care chiar le așteptam.
Ca și concluzie, eu recomand cartea asta, chiar și dacă SF-ul nu e un gen pe care îl citiți de obicei, pentru că e ușor de citit, iar povestea devine foarte interesantă pe parcurs.

Este o carte despre sensul vieții și despre absolut nimic în special. Despre ceea ce este nevoie pentru a ucide pe cineva, dar și pentru a salva. Este despre iubire și poeți morți demult și despre unt de arahide integral. Este despre materie și antimaterie, despre tot și despre nimic, despre speranță și ură. Este despre un istoric de patruzeci și unu de ani pe nume Isobel și despre fiul ei de cincisprezece ani pe nume Gulliver, și despre cel mai inteligent matematician din lume. Este, pe scurt, despre cum să devii un om.

Un moment de încurcătură. Era greu de procesat, dura mult. Apoi am înțeles: în vreme ce noi aveam ajutorul tehnologiei, oamenii se aveau unul pe altul.

Vasăzică, asta era dragostea. Două viețuitoare sprijinindu-se reciproc.

Viața umană, mi-am dat eu seama, devenea, în mod progresiv, tot mai rea pe măsură ce îmbătrâneai, după cum auzeam. Soseai pe Pământ, cu tălpici și mânuțe de bebeluș, și cu o fericire infinită, apoi această fericire se evapora încetișor, pe măsură ce mâinile și picioarele îți deveneau tot mai mari. Apoi, îmcepând din anii adolescenței, fericirea devenea o chestie pe care puteai să o scapi cu totul din strânsoarea ta, și, de îndată ce începea să-ți alunece, căpăta greutate. Era ca și cum cunoașterea faptului că putea să alunece era exact ceea ce o făcea mai dificil de ținut, indiferent cât de mari îți erau tălpile și mâinile.

Uneori, singura putere de care ai nevoie e persistența.

2 comentarii:

  1. Deși clar nu pare genul meu de carte, pare super amuzantă și trebuie să recunosc că îmi place la nebunie coperta. Îmi plac foarte mult și citatele alese, foarte inspiraționale! ^.^

    Mulțumim pentru recenzie și spor la citit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să știi că te-am nominalizat la un tag: http://thoughts-about-books.blogspot.ro/2016/11/the-literary-dinner-party-tag.html :D

      Ștergere