miercuri, 15 februarie 2017

"Kafka pe malul mării" de Haruki Murakami

Dintre toate cărțile lui Murakami pe care le-am citit, asta e de departe cea mai bizară. Ceea ce spune ceva, pentru că mai toate cărțile lui sunt un pic bizare.
Cartea are două personaje principale. Primul este Kafka Tamura, un tânăr de cincisprezece ani, care decide să fugă de acasă, în căutarea a ceva, posibil a mamei și surorii pe care nu le-a văzut de când avea patru ani. Celălalt personaj este Nakata, un bătrân de vreo șaizeci de ani, rămas cu handicap mental după un accident din timpul războiului, care poate vorbi cu pisicile și care se folosește de asta pentru că găsi pisici dispărute de acasă. Deși legătura dintre ei nu e clară de la început, totuși drumurile lor ajung să se intersecteze.
Probabil că mereu mi-a fost greu să vorbesc despre cărțile lui Murakami, dar cu asta va fi și mai dificil. E extrem de bizară și un pic creepy pe alocuri. De altfel, deși i-am dat patru stele pe Goodreads, nu aș putea spune cât de mult mi-a plăcut cartea asta. Mai degrabă am o apreciere față de ce scrie Murakami în general, iar asta nu e printre cărțile mele preferate scrise de el. Bine, nu ajută nici faptul că sunt fire narative și lucruri care se petrec care la final rămân în aer. Și nici un final prea final nu are cartea asta.
Nu o să vorbesc prea mult despre ce se întâmplă efectiv în cartea asta, că mi-ar fi imposibil să știu unde să trag linia pentru spoilere. În schimb, vreau să vorbesc despre personaje. Dintre cele două personaje principale pe care le urmărim aici, mie personal mai simpatic mi-a fost Nakata, poate și pentru că e un bătrânel simplu, cu un dar bizar, care ajunge să fie implicat în lucruri extrem de ciudate. Pe Kafka, eu personal, nu am prea putut să îl plac, în principiu pentru că nu am reușit să îl înțeleg, dar și pentru că face lucruri cu care eu una nu pot fi de acord. Ok, am înțeles toată chestia cu profeția pe care i-a spus-o tatăl lui, dar... tot nu am reușit să îl plac decât poate spre final, când ia anumite decizii.
M-am tot gândit la cartea asta de când am terminat-o, dar nu pot să înețeleg dacă trebuia să rămân cu vreun mesaj ceva după ce o citeam. Cred că o să o iau ca atare, pentru că zău dacă îmi pot da seama ce a vrut Murakami să facă în cartea asta. Iar acum sunt curioasă să văd dacă asta chiar va fi cea mai bizară cartea a lui, sau dacă a scris ceva și mai bizar decât atât. Sunt încă hotărâtă să citesc tot ce a scris Murakami, iar cartea asta nu mi-a displăcut, ci pur și simplu s-a dovedit a fi mult prea bizară pentru mine.

-         Dar asta nu rezolvă totul. Nu vreau să-ți tai elanul, însă tu nu înțelegi un lucru: oricât de departe ai fugi, tu nu poți să te desprinzi cu totul de aici. Nu-ți pune speranțe prea mari în distanță.

Aproape totul cade pradă uitării. Și acest mare război, și morții care nu se vor mai întoarce niciodată, toate ajung să aparțină unui trecut începărtat. Viața de zi cu zi pune stăpânire pe noi și multe lucruri importante sunt împinse în afara minții noastre ca niște stele vechi și înghețate. Sunt prea multe amănunte care ne frământă gândurile cotidiene, prea multe lucruri pe care le avem de învă‚at. Deprinderi noi, cunoștințe noi, tehnici noi, cuvinte noi... Și totuși, oricât timp am lăsa să treacă, orice s-ar întâmpla pe parcurs, sunt evenimente care nu se uită niciodată. Sunt amintiri care nu se șterg, care rămân neclintite înăuntrul nostru, ca o piatră de temelie.

-         Nu știu. Nu se poate prezice încotro se îndreaptă talentul. Uneori, pur și simplu dispare complet. Sau poate că se prelinge în pământ, ca o apă subterană și curge mai departe cine știe unde.


-         Amintirile te încălzesc pe dinăuntru, dar, în același timp, te și sfâșie.

Un comentariu:

  1. Te invit să citești "Înainte de culcare" Spor la citit! :) http://buburuzabia.blogspot.ro/2017/02/inainte-de-culcare-2017-1.html

    RăspundețiȘtergere