joi, 27 aprilie 2017

"Lunea începe sâmbăta" de Arkadi & Boris Strugațki

Cartea asta m-a bătut, recunosc. Cred că e prima carte din care pot spune că nu am înțeles absolut nimic. Dacă ar fi fost mai lungă, probabil că nu aș fi terminat-o, dar are cam o sută cincizeci de pagini, și e atât de ciudată, încât am terminat-o doar ca să pot vorbi despre ea. Bine, voiam să văd și cât de departe va merge cu ciudățeniile, și... merge destul de departe.
Povestea urmărește un programator rus, Privalov, care după ce întâlnește alte două personaje în drumul lui spre Soloveț, ajunge să lucreze la un institut numit CANCI. Nu o să caut să scriu denumirea completă, dar e practic un loc unde se întâmplă lucruri ciudate. Și el povestește despre toate lucrurile astea.
Cartea e împărțită în trei părți, fiecare cu propriul ei început și final, oarecum, fără a fi decât vag legate unele de altele. Prima parte este despre aventurile lui Privalov după ce îi întâlnește pe cei doi menționați mai sus, și are parte de câteva pățanii foarte ciudate în locul unde ajunge să fie cazat. A doua parte este despre seara de Anul Nou, în care angajații CANCI decid să muncească în loc să bea și să se distreze, în timp ce Privalov este de serviciu, și de aici iese o pățanie de asemenea extrem de ciudată. Iar a treia parte este despre un mister pe care Privalov, împreună cu alți câțiva colegi, încearcă să îl dezlege, legat de un papagal, în principiu.
La început, am crezut că e realism magic, dar după ce am terminat cartea, nu mai cred același lucru. E o amestecătură de magie și știință, care la final eu nu cred că a realizat ceea ce își dorea, orice o fi fost acel lucru. Pur și simplu sunt prea multe lucruri aruncate într-o carte atât de scurtă, iar niciuna dintre cele trei părți nu dezvoltă complet lumea pe care autorii au vrut să o creeze. Ca să nu mai spun de pasajele care sunt info-dumpy, în care Privalov prezintă în câteva paragrafe, sau pagini, informații despre personaje, sau secții din institutul CANCI. Nu știu alții, dar mie nimic nu îmi pierde atenția mai repede decât astfel de pasaje. Și, da, am citit fiecare cuvânt din cartea asta.
Și că tot am ajuns la Privalov, să vorbim despre personaje. Nu sunt prea multe de zis despre ele de altfel. Sunt multe, sunt prezentate pe scurt așa cum am zis mai sus, și sunt atât de bidimensionale încât pe majoritatea nu le puteam deosebi unele de altele. Și apar și mai multe personaje episodice pe parcurs...
Conform anumitor recenzii de pe Goodreads, cartea se vrea a critica sistemul din URSS și birocrația și chestii, și poate că exact asta vrea să facă, dar eu nu am de unde să știu. Adică, îmi dau seama că a vrut să fie amuzantă, dar pentru mine, care nu dețin mai nicio informație despre URSS și poveștile și folclorul lor... cartea nu mi s-a părut deloc amuzantă. Mi-am dat oarecum seama când voia asta, dar nu, pentru mine nu a funcționat. Realizez că a fost scrisă prin anii '60, și probabil că lucrurile menționate de autori erau relevante atunci, dar acum... mă îndoiesc. Sau poate că dacă aș fi știut mai multe despre Rusia aș fi prins glumele.
Cât despre plot-ul întregii povești... nu are nici așa ceva. Nu are un fir narativ pe care eu să îl fi putut urmări, în schimb conține tot felul de episoade din viața personajelor, care la un moment dat devin obositoare. 
La final, tot ce mai pot spune despre cartea asta e că a fost ciudată și... atât.

Un comentariu: