Wrap-up: october&november

Nu am făcut un wrap-up în octombrie pentru că am terminat o singură carte în luna cu pricina și nu avea sens. Nu știu cât voi citi în decembrie, dar am decis că fie ce-o fi, fac acest wrap-up pentru ultimele două luni și în decembrie postez chiar dacă termin o singură carte. În principiu, nu vreau să mai aștept încă o lună, chiar voiam să scriu postarea asta.

În ultimele două luni am citit următoarele cărți:
  1. Haiganu. Fluviul șoaptelor(Haiganu #1) de Marian Coman. Pe scurt, nu mi-a plăcut, dar cred că asta se datorează faptului că nu am citit banda desenată, și am rămas cu senzația că romanul e scris pentru cei care au citit-o. Nu mi se pare că stă pe picioare așa cum e. 2/5
  2. Noaptea în oraș, fără părinți de Dănuț Ungureanu. Ăh, asta chiar nu mi-a plăcut. Una din cele mai proaste cărți pe care le-am citit până acum. Nu am putut găsi nimic pozitiv de spus despre acest roman. 1/5
  3. Steelheart(The Reckoners #1) de Brandon Sanderson. Față de seria Mistborn a autrului, cartea asta mi-a plăcut mai puțin. Este YA, ceva ce nu mai citesc de un timp, și a avut câteva lipsuri din punctul meu de vedere, dar nu a fost groaznică. A avut câteva surprize pe parcurs și mi-am comandat volumul doi, vreau să știu ce se va mai întâmpla. 3/5
  4. Omnium de Florin Stanciu. Nu mi-a plăcut, dar nu știu dacă eu fac parte din publicul țintă al acestui roman. Principala mea problemă este info-dump-ul, are prea mult din ăsta și prea puțin din orice altceva. Iar deznodământul... nu e my cup of tea, dar poate altor cititori le-ar plăcea. 1/5
  5. Ora 12 de Alexandra Gold. Ăsta e un roman grafic, și mi s-a părut stupid de la un capăt la altul. Povestea e super clișeică, dialogurile sunt seci, și mi se pare păcat de potențialul poveștii, cred că ar fi meritat explorată altfel. Singurul motiv pentru care nu i-am dat o stea este pentru că îmi plac desenele autoarei. 2/5
  6. Cu cărțile pe masă de Agatha Christie. Nu cred că Agatha Christie mă va dezamăgi vreodată, de aceea am decis că era timpul să mai citesc despre Poirot, și mi-a plăcut foarte mult. Nu cred că e cazul să spun prea multe, dar cu siguranță o voi citi în continuare pe autoare. 4/5
  7. Povestiri de la marginea realității 2 de Dan Rădoiu. Mi-a plăcut mai mult primul volum, mai ales în ceea ce privește temele povestirilor. Sunt anumite subiecte care îmi displac atât de mult, încât nu contează cine scrie despre ele sau cum, I will not like those stories. Cam așa și aici, chit că înțeleg de ce au fost poveștile cum au fost. Nu știu dacă să îi scriu sau nu o recenzie cărții, vă rog să îmi spuneți în cazul în care sunteți interesați să vedeți una. 3/5 
Mda... nu mi-au prea plăcut ultimele câteva cărți pe care le-am citit, din păcate. Dar sper ca asta să nu se întâmple și în luna decembrie, mi-ar plăcea să închei anul cu niște lecturi faine, dar vom vedea ce se va întâmpla.
Pe de altă parte, mai am două cărți de citi și îmi ating goalul de pe Goodreads, asta ar fi chiar frumos.

"Omnium" de Florin Stanciu

Înainte de a începe să vorbesc despre carte, cred că este nevoie de un mic disclaimer: nu am citit chiar toată cartea. Am rezistat până pe la pagina 100-ish, după care am reușit să aflu care sunt capitolele în care primim explicații, iar pe acelea le-am citit pe diagonală, că nu aveam răbdare să citesc toooatăăă polologhia aia de informații, voiam ideea principală. Am avut nevoie de un pic de ajutor și acolo, dar cred că am înțeles care e povestea pe care vrea să o transmită cartea. Și... nu e pentru mine, chiar nu e, și o să explic de ce. Dar sunt și câteva alte lucruri despre care vreau să vorbesc legat de cartea asta.
Pe Tsuba, unde sunt o parte din supraviețuitorii de pe Pâmânt, apare, trecând printr-o aură de vierme, o capsulă care pare să conțină ceva viu. Asta creează un sentiment de panică, pentru că nimic viu nu ar trebui să surpaviețuiască trecerii prin acel portal. 
Iar de aici ar trebui să înceapă povestea, sau cel puțin eu așa credeam. Problema e că romanul e atâta de saturat în explicații, încât povestea în sine pică pe jos și se mai chinuie să se târască din când în când. Info-dumping-ul e la el acasă în cartea asta, ceea ce e super enervant pentru mine ca cititor. 
Pe lângă faptul că acest info-dumpin ucide cu succes progresul poveștii, dar apar tot felul de detalii care mie mi s-au părut irelevante în poveste. Nu am nevoie să știu detaliile despre cum Axxe reproduce anumite mâncăruri de pe vechiul Pământ, și altele asemenea. Un peisaj creat artificial este detaliat atât de mult, că am ajuns să îmi amintesc de detaliile foarte lungi din cărțile lui Tolkien. I don't need that much detail! 
Altceva ar fi că autorul simte nevoia să tot menționeze faptul că prin gaura de vierme nu poate trece nimic viu. O spune de atâtea ori în prima sută de pagini că devine destul de enervant. De altfel, autorul pare să simtă nevoia să explice absolut tot, inclusiv de înseamnă că acea capsulă e închisă ermetic și ce înseamnă limbajul nonverbal. 
Cred că cititorii de SF nu au nevoie de asemenea explicații, și mi se pare extrem de ciudat că autorul a simțit nevoia să adauge aceste paragrafe. La fel cum nu înețeleg de ce a simțit nevoia să explice absolut orice detaliu, unele de mai multe ori până când eu cel puțin m-am săturat să tot citesc despre același lucru.
Am impresia că această carte a fost scrisă pentru idee. Pentru că are o idee... hmm, interesantă, chit că nu e pe gustul meu și cred că în astfel de povești e mai ușor de scăpat plot holes, dar cum nu am citit chiar tot nu aș putea să spun dacă se întâmplăl aici sau nu. Dar, revenind, așa cum ziceam mai sus, cred că e scrisă doar pentru idee, pentru că, din punctul meu de vedere, cartea nu are nimic altceva. Personajele sunt pentru că trebuie să fie, nu sunt individualizate suficient, iar dialogurile mi s-au părut extrem de seci. Plus că ele conțin de cele mai multe ori și mai multe informații pentru cititor. Info dump galore! 
Dar, cum am zis la început, chiar cred că această carte nu e pentru mine, din punct de vedere al poveștii propriu-zise. Dacă voi sunteți mai pasionați de SF decât mine, poate că asta ar fi o carte care v-ar plăcea, eu caut lucruri destul de specifice atunci când citesc o carte.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Omnium le găsiți pe blogurile: 
Jurnalul unei cititoare

"Cu cărțile pe masă" de Agatha Christie

A trecut ceva timp de când am citit o carte scrisă de Agatha Christie, ceea ce e păcat, mie chiar îmi place cum scrie. Era și cazul să mai citesc despre un caz a lui Hercule Poirot.
Domnul Shaitana, un om mai excentric, îl invită pe Poirot la o cină, promițându-i că acolo se vor afla criminali care nu au fost prinși. În afară de Poirot, mai sunt invitați alți șapte oameni, iar după cină invitații încep să joace bridge, în două camere separate. La finalul serii, domnul Shaitana este mort, iar patru dintre invitați sunt suspecți ai acestei crime. Battle, împreună cu Poirot, vor trebui să descopere cine este ucigașul.
Îmi place Agatha Christie pentru că la ea crimele nu sunt sângeroase. Accentul este pus pe rezolvarea cazurilor și nu atât de mult pe scena crimei în sine. Ce mi-a plăcut foarte mult aici e că Hercule Poirot își concentrează ancheta pe personalitățile celor patru suspecți, în timp ce Battle caută în trecutul acestora pentru a afla ce crime se presupune că mai comiseseră. Mi s-a părut foarte interesant modul în care el a dedus cine este criminalul. 
A fost interesant de asemenea de urmărit modul în care Battle și Poirot avansau în acest caz, urmând metode diferite. Am fost surprinsă de mai multe ori de dezvăluirile ce au loc pe parcursul romanului, mai ales spre final.
Să zic un pic de final, așa mai vag. Se întâmplă câteva lucruri care mie mi s-au părut surprinzătoare pentru o carte de Agatha Christie, în sensul bun, și mi-a plăcut că Poirot nu și-a pierdut capul, ci a continuat să creadă că are dreptate în ceea ce a dedus. Da, e un pic arogant, dar pe mine nu mă deranjează absolut deloc. Și Sherlock Holmes este așa și îmi place foarte mult personajul. Apropo de asta, m-au amuzat referințele la Holmes din cartea asta.
Mi s-a părut intersant de urmărit și ceea ce descoperea Battle despre cei patru suspecți, anumite detalii chiar m-au surprins, mai ales în legătură cu un anumit personaj pe care eu îl credeam de-a dreptul inocent. Dar, așa cum arată cartea asta, nu poți ști până nu cercetezi. 
Deznodământul a fost partea mea preferată din tot romanul, și nu doar pentru că aflăm cine e făptașul, ci mai ales pentru modul în care Poirot surprinde pe toată lumea, cu precădere pe criminal, care credea că e cu un pas înaintea tuturor. Din cele puține cărți ale autoarei pe care le-am citit, ăsta e de departe cel mai surprinzător deznodământ al unui caz. E foarte posibil ca pe viitor să găsesc și finaluri mai surprinzătoare, dar cartea asta mi-a amintit de ce îmi place atât de mult Agatha Christie și de ce ar trebui să o citesc mai des decât o fac. Mai am două cărți ale ei în bibliotecă, sper să ajung curând și la ele. 
Și... cam atât, nu cred că voi putea scrie vreodată recenzii mai lungi pentru Agatha Christie, dar e ok. 

"Ora 12" de Alexandra Gold

Asta o să fie ceva nou pentru mine, e prima dată când voi vorbi despre un roman grafic pe blogul ăsta. Am mai povestit despre manga la un moment dat, dar aceea eu o consider a fi în propria ei categorie. 
Asta e un pic bizar pentru mine, pentru că nu pot să spun că am citit prea multe comics-uri/romane grafice, sau cum vreți să le spuneți. Am citit WITCH prin generală, toată seria, și am mai citit niște manga, dar cam atât. Cel mai bun termen de comparație pentru mine este totuși manga, pentru că e mai recent și îmi place mult modul în care sunt structurate benzile desenate japoneze. 
Dar să revenim la romanul grafic de față. Mi se pare de-a dreptul fascinantă ideea că românii ar putea ajunge să creeze romane grafice, din păcate prima mea incursiune cu așa ceva nu s-a sfârșit bine deloc și o să explic de ce. Să încep totuși cu povestea.
E vorba de patru prieteni, care decid să își petreacă o ceva vacanță la unchiul unuia dintre ei, în Weinwald(asta scrie pe semnul din gară). Curând, într-o zi ploioasă, descoperă un secret în pod, practic poarta spre o altă dimensiune, prin intermediul unui ceas. Și descoperă și povestea unei fete dispărute ce un secol în urmă, ceva de genul. Cei patru ajuns apoi să fie atrași în această dimensiune unde descoperă... chestii și secrete.
Am multe probleme când vine vorba de această creație. Un timp chiar am crezut că e vorba de format, dar mai citesc manga din când în când fără niciun fel de problemă, deci nu e din cauza asta. Povestea mi s-a părut ciudat structurată și grăbită. Mi s-a părut și destul de... juvenil modul cum începe. Hei, hai să facem curat în pod, că doar acolo sunt cel mai des întâlnite obiectele bizare, nu? Și mai ciudat mi se pare că atunci când ajung în dimensiunea aia paralelă, își revin super repede din orice fel de surprindere și încep să exploreze. Cred tot ce li se spune și chiar acceptă să îl ajute pe creatorul acelei dimensiuni, așa, pur și simplu, pentru că de ce nu? Iar explicația cu de ce e lumea aia acolo și cum a creat-o el și toată povestea aia de familie... mi se par cele mai clișeice lucruri care se puteau întâmpla. 
Să vorbim despre presonaje. Nu reușești până la final să îi deosebești pe cei patru protagoniști, singurul mai individualizat e Ray din simplul motiv că la unchiul lui își petrec timpul liber. Dialogurile dintre ei sunt foarte seci și forțate pe alocuri, iar cel mai mult m-a sâcâit propoziția: Cu cât terminăm mai repede vânătoare de comori, o vom face. Era vorba de niște drumeții. Propoziția asta m-a zgâriat pe creier. Nu că restul dialogului ar fi cine știe ce, dar mna.
Ideea cu lumea aia paralelă creată de tipul ăla ar fi fost chiar interesantă, dar a fost executată prost. Cred că autoarea putea face atât de multe cu ideea asta, dacă ar fi dat mai mult timp poveștii să se extindă. Dacă ar fi fost mai lungă, cred că s-ar fi putut ca anumite scene să aibă ceva mai mult sens, așa se trece foarte repede de la una la alta și cred că sunt câteva lucruri lăsate pur și simplu în aer. 
Cum am zis mai sus, dar țin să repet, dezvăluirea de la final, motivul pentru care dimensiunea aia există și pentru care Maya(fantoma noastră) ajunge acolo... sunt cel mai simplu clișeu. Se puteau face cred lucruri mult mai interesante cu ideea asta.
Iar reacția unchiului lui Ray de la final... complet nerealistă. Cred că totuși oricine ar fi mai surprins de tot ceea ce se întâmplă, și nu ar zâmbi și le-ar oferi tuturor ceai, inclusiv unei fete apărute de nicăieri. Prea calm acest unchi, chiar și pentru o asemenea poveste.
Totuși, ca să zic și ceva mai de bine, desenele din interor chiar mi-au plăcut. Ca cineva care nu a avut niciodată talent la desen, admir pe oricine o poate face. O să pun câteva poze, ca exemplu.
Mie îmi plac desenele din interior, păcat de restul conținutului.
Dar a fost și asta o experiență, mai încercăm lucruri noi.

Justice League

Recenzia conține câteva spoilere!

Știu că am zis într-o altă postare, parcă în recenzia de la Suicide squad, că nu am de gând să văd filmul ăsta, dar nu aveam ceva mai bun de făcut într-o vineri seara. Și a fost exact ce m-am așteptat, adică nimic extraordinar. Îmi mențin părerea că filmele astea nu știu cum să spună o poveste și cum să introducă personajele. Bine, ar trebui să spun mai exact că cine se ocupă de filmele astea nu știe cum să facă lucrurile menționate mai sus. 
Cei de la DC mi se pare că și-au propus să îi ajungă din urmă pe cei de la Marvel, dar făcând asta toate filmele astea sunt foarte grăbite și nu ai timp să înțelegi mare lucru, sau să te atașezi de personaje. Devine și mai dificil pentru cei ca mine, care nu au citit comicsurile niciodată și nu prea știu despre ce e vorba. Iar un film bun cred că ar trebui să poată să familiarizeze un pulic larg cu personajele, așa cum a reușit Deadpool să facă. Însă filmul ăsta ratează din punctul ăsta de vedere, la fel ca cele dinaintea lui. Aici exclud filmul Wonder Woman, pentru că acela s-a concentrat doar pe Diana și a făcut o treabă foarte bună. Ăla e singurul film din seria asta de filme de la DC despre care pot spune că mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut mult!
Dar să revin la filmul de față, că am scris atât și încă nu am ajuns să vorbesc efectiv despre filmul ăsta. Plot-ul e destul de simplu: cu Superman mort, Stepenwolf, care nu am înțeles cu exactitate ce se vrea a fi, decide că e timpul să invadeze Pământul și să îl și distrugă, iar Batman încearcă să formeze o echipă împreună cu care să oprească asta. Nimic nou în asta, dar e ok, până la urmă asta se presupune că fac acești eroi.
Filmul mi s-a părut foarte rushed, că nu ai timp să înțelegi prea multe înainte ca acțiunea să se mute pe alt plan. Dacă nu ești foarte atent riști să ratezi evenimente. 
Nu m-a convins mai nimic în filmul ăsta. În primul rând, I don't buy the love story between Clark and Louis. Chiar nu mi se pare convigătoare chestia în filmele astea, chit că știu că așa stau lucrurile. Nu m-a convins nici cât de repede a format Bruce echipa asta de eroi. Da, știu că erau în criză de timp, dar totul mi s-a părut extrem de forțat. 
Nici nu ajungem să cunoaștem personajele noi. Primesc câteva propoziții despre trecutul lor și cum au ajuns unde sunt în prezent și atât. Iar de fiecare dată când venea vorba de Flash, mă tot gândeam la serial. Nu îl mai urmăresc, dar mna, cam de acolo știu eu povestea personajului. 
Se ajunge extrem de repede la marea luptă de la final, care se termină și aia foarte rapid. Nu zic că nu e entertaining de privit, dar damn s-a terminat la fel de brusc cum a început. Deși m-a amuzat să îl văd pe Superman luându-l la pumni pe Stepenwolf.
Dar am și câteva lucruri bune de zis despre film. Sunt câteva scene care chiar mi-au plăcut. Ar fi scena cu Diana și banca de la începutul filmului, aia e o scenă de acțiunea foarte mișto. Apoi scena în care Bruce îl abordează pe Barry, mi-au plăcut efectele cu fulgerele/electricitatea atunci când Barry își folosea abilitățile. Mi-a mai plăcut partea în care Diana s-a luptat un pic cu Clarke, când s-au lovit cap în cap. Și tot aici când Superman îi ținea pe toți la distanță și îl mai urmărea și pe Flash cu coada ochiului. That was fun.
A, și melodia de mai jos îmi place foarte mult, e tot din film:

"Noaptea în oraș, fără părinți" de Dănuț Ungureanu

Pe una din băncile facultății, pe vremea când eram la licență, cineva a scris ceva în genul: Dacă aș mai avea un singur minut de trăit, l-aș petrece în sala asta. Pentru că aici un minut pare cât o eternitate. Cartea asta are același efect, am avut senzația că nu se mai termină, m-am plictisit enorm citind-o.
În mod normal, aici aș povesti un pic despre ce e vorba în carte, dar și dacă viața mea ar depinde de asta, nu aș ști să spun care e povestea pe care vrea să o spună romanul ăsta. În cele două sute de pagini ale cărții, nu este niciodată explicat cum trebuie ce se petrece și de ce anumite lucruri se întâmplă. Pe undeva, mi se pare că există în cartea asta o sclipire de ceva idee care ar fi meritat explorată, dar se pierde complet sub toate figurile de stil și tot ce este spus doar vag pe ici pe colo, plus frazele alambicate.
Să o iau însă cu începutul, anume cu glosarul de termeni. El în sine nu mi s-a părut de prea mare ajutor. De exemplu, se menționează că ajustă este dispozitiv în procesul de revenire. Dar nu am aflat ce e exact și cum ajută în procesul ăsta de revenire, sau de ce asta e posibil și cum funcționează tot procesul ăsta. 
Mai departe, în lista cu personaje, despre Frend se spune că e prieten mic, util în eter și în exterior, dar abia pe undeva spre final cineva are bunătatea să spună că este de fapt un implant. Nu înțeleg nici ce e cu el, nici cum funcționează, pe tot parcursul cărții are cumva propria personalitate. Pe de altă parte, Comix, care este prieten mare, pentru exterior, pare un ceva robot, dar nu sunt sigură, nu aș putea să spun exact ce e pentru că nici asta nu se explică în carte. Nu e descris mai deloc pe parcurs. 
Iar asta e o temă recurentă în cartea asta. Arată cititorului foarte multe lucruri, fără însă să explice vreun moment ce sunt și cum funcționează. Iar pe lângă toți termenii din glosar, prin carte mai sunt presărați unii care eu tot am avut impresia că sunt inventați. Și am căutat și în dex, pentru că spre final cartea m-a făcut să mă simt ca o proastă. Și avem următoarele cuvinte care apar des în carte și care nu sunt în dex, dar nici nu sunt explicați pe parcurs: cabor(asta presupun ca ține loc de gabor) și boscabor, care zău dacă am înțeles ce ar trebui să fie. Dar, hei, am aflat cu ocazia asta că plastă înseamnă claie de fân, ceea ce face povestea să fie și mai bizară. Se pune acum întrebarea de ce totul este făcut din plastă în cartea asta. Iar pe undeva am văzut cuvântul zigzagând, care m-a zgâriat pe creier într-un mare fel.
La drept vorbind, mi-e greu să vorbesc despre cartea asta, pentru că nu știu ce a vrut să fie. Înainte să o încep, credeam că e SF, dar pe undeva pe parcurs mi-a dat senzația de realism magic, cu toate că nu unul bun. De asemenea, am senzația că romanul s-a vrut cu indicii subtile, dar ajunge doar să fie ridicol de subtil, că nu se înțelege nimic din el la final. Un exemplu care îmi vine în minte e că unul din personaje, Chanu-Bălai, se tot referă la un obiect pe care îl are în posesie ca "Grăsanul", care din modul în care e folosit eu cred că e o armă. Ar fi fost mult mai simplu să îi spună pe nume, decât să îi dea porecla asta, care doar creează confuzie.
Așa, îl avem pe un băiat de doisprezece ani, Leni, care tot încearcă să îl găsească pe tatăl lui, care a fost ucis(dar nu chiar, aici intră în joc ajusta) pentru că a făcut ceva care urma să schimbe lumea pe care o știa Faraon. Aș spune pe care a creat-o Faraon, dar nu mi-e clar dacă lumea și eterul au apărut înainte sau după el. Aș zice și că e atotputernic și omniscient, dar spre final și asta mi se pare că pică. Leni... nu știu exact cine e, cum nici Tati Spector nu aș putea spune cine e cu siguranță, sau ce a creat exact de era atât de important să fie eliminat. Se tot menționează o Trecătoare, dar până la final nu aflăm ce e, cum a creat-o Spector și ce face exact.
Asta e principala problemă, din punctul meu de vedere, a acestei cărți: a luat ceea ce toți zic că e bine să faci în scris, să arăți ce fac personajele și nu doar să spui cititorului ce fac, și a dus-o în extrem. Cartea îți arată lucruri, nu neapărat tot ce ar trebui, dar îți arată chestii din lumea asta, care ar trebui să fie extraordinare. Dar ratează tot prin faptul că nu îți spune care sunt regulile după care funcționează lumea asta, și nu îți arată nici decorul din jur. Nu se explică ce e eterul, cum ajungi acolo și cum arată el. Dar nici în lumea din exterior, așa cum e denumită aici, nu există decor. Mai apar din când în când niște clădiri, ceea ce e oricum ceva față de eter unde nu pare să existe mai nimic. Poate doar casa lui Faraon, dar nici aceea nu știu cu siguranță dacă e o casă în adevăratul sens al cuvântului sau nu. Se tot menționează o salină, și am senzația că nu e exact salină în sensul propriu-zis al cuvântului, ci că e altceva, că pe acolo apar și fluturii Ksi-Ksou care fac... chestii, nu se știe de ce.
Stilul în care e scrisă cartea e greoi, tocmai pentru că romanul îți pune pur și simplu în față chestii, în afara oricărui context sau explicații care ar fi ajutat povestea să prindă contur. Destul de repede, cartea pe mine m-a pierdut, erau fraze din care nu înțelegeam nimic, unele pe care le-am citit de două ori și tot nu am înțeles ce vor să zică. Par fraze puse pentru că sună bine, dar nu au niciun fel de substanță de fapt. 
Sunt personaje care apar, dar sunt repede acoperite de alte evenimente și nu ai timp să înțelegi ce e cu ele sau ce motivații au. Chiar e un personaj care apare și dispare instant, și pare să nu aibă niciun rol în poveste. Apoi este Focul Mic, care pare un personaj cu ceva puteri fantastice și ar fi fost poate interesant de urmărit dacă am fi aflat de ce e el în poveste de fapt. Așa cum stau însă lucrurile, e doar un alt personaj care rămâne un mister, ca toți ceilalți de altfel.
Masacrul din piață, dinspre final, pare pus acolo de dragul grandorii, pentru că trebuie să curgă sânge de undeva, pare un final demn de un film cu super-eroi de la Hollywood, dar nu se potrivește cu nimic din restul cărții. Să nu mai zicem de scena de sex de după, care e complet gratuit pusă acolo, ca să fie, să aibă cartea de toate, bănuiesc.
Și sunt lucruri care se întâmplă, cum ar fi personaje care schimbă tabăra, care primesc poate o propoziție care să vrea să explice ceva, dar care ratează, pentru că nu poți explica ceva într-o singură propoziție. E foarte vag, dar majoritatea întâmplărilor nu primesc nici măcar atât.
Orice ar fi putut fi cartea asta, se pierde în stilul greoi și lipsa oricărei coereențe a celor ce se petrec.  I-aș recomanda-o cuiva doar pentru a exemplifica ce nu ar trebui sa conțină o carte bună.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Noaptea în oraș, fără părinți le găsiți pe blogurile: 
Catharsis Writing
Iulia Albota
Jurnalul unei cititoare
Cu mintea la... SF
Assasin CG
Nantan Lupan

"Steelheart(The Reckoners #1)" de Brandon Sanderson

Uitându-mă pe Goodreads îmi dau seama că mi-a luat mai mult timp decât m-am așteptat să termin cartea asta. În parte și pentru că am citit și alte cărți în paralel, ceea ce nu fac prea des. Iar acum că am terminat-o în sfârșit, pot spune că nu e ce m-aș fi așteptat. E YA, categorie care nu mă prea încântă, dar îmi place cum scrie Sanderson și am zis să încerc. Am fost un pic dezamăgită, dar cartea asta re și multe idei interesante. Probabil voi citi și restul seriei, la un moment dat.
David vrea să se răzbune pe Steelheart pentru că i-a omorât tatăl atunci când avea doar opt ani. În lumea în care trăiește el, cu zece ani în urmă un eveniment cunoscut ca și Calamity a dat puteri anumitor oameni, care au numele de Epics. Doar că în loc să devină eroi, ei au decis să facă exact opusul, iar așa lumea a ajuns să nu fie un loc prea plăcut. În Newocago, liderul este Steelheart, iar David încearcă să găsească grupul numit Reckoners, care se ocupă cu uciderea persoanelor ca Steelheart.
Îmi cer scuze de pe acum pentru cum o să sune recenzia asta, dar nu voi traduce termenii din engleză în română, pentru că nu aș ști cum să îi traduc și nici nu am avut curiozitatea să văd cum au fost traduși de Paladin.
Să încep cu ce nu mi-a plăcut la cartea asta, că e mai simplu. Prima mea problemă sunt personajele. Pe lângă David, în Reckoners mai facem cunoștință cu Prof, Tia, Megan, Abraham și Cody. Niciunul dintre personaje, nici chiar David, nu mi s-au părut prea vii. Sunt caracterizați destul de puțin, și pentru prima jumătate a cărții mi-a fost greu să îi deosebesc unii de alții, mai ales pe Abraham și pe Cody. Spre final a devenit mai ușor, dar doar pentru că Cody e cel care are rolul de comic relief, zice tot felul de lucruri bizare. Nu prea m-am putut atașa de personaje, nu prea mi-a păsat dacă mor sau nu. Am și o problemă cu David, pentru că pare să îi iasă absolut orice, nimic nu merge foarte rău pentru el, până cam spre final, dar nici atunci nu e chiar extrem de grav.
Am o mică problemă și cu lumea creată aici de Sanderson, în principiu pentru că după ce am citit Mistborn știu că poate crea lumi foarte detaliate, dar aici nu o face. Da, știu, e YA, dar mi-ar fi plăcut un pic mai mult world building.
Cartea este fast paced în majoritatea timpului, iar scenele de acțiune sunt chiar faine, deși își pirde un pic din intensitate după prima jumătate, dar își revine pentru ultima parte din carte, adică la final. Lupta de la final mi s-a părut chiar surprinzătoare, acolo apar câteva întorsături de situație la care nu m-aș fi așteptat, și ăsta e și motivul pentru care voi citi continuarea, sunt două personaje cu care vreau să știu ce se va întâmpla mai departe. La una din surprize m-am așteptat pe jumătate, dar nu am fost prea convinsă, deci o iau ca ceva pozitiv.
Ar mai fi de vorbit despre sllăbiciunea lui Steelheart, fără spoilere. Deci, fiecare Epic are o slăbiciune, iar David și gașca încearcă pe tot parcursul volumului să își dea seama care e a lui, pentru a îl putea ucide. Și... nu știu dacă să fiu impresionată sau dezamăgită de ceea ce se dovedește a fi slăbiciunea lui Steelheart. Adică, da, se tot zice că majoritatea slăbiciunilor lor sunt chestii simple, dar tot mi s-a părut un pic deux ex machina finalul. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu m-aș fi așteptat la așa ceva. Nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut sau nu. Dar mi-au plăcut alte lucruri pe care le-am aflat la final, despre două dintre personaje.
Altfel, mi-a mai plăcut ideea cu care s-a jucat autorul, aceea că putearea corupe, iar în lumea lui David nu există eroi. M-aș fi așteptat ca la un moment dat să apară un Epic bun, dar spre final se mai fac câteva dezvăluiri care au făcut cartea să crească în ochii mei.
Per total, a fost ok, nu preferata mea, dar sunt curioasă să citesc continuarea, și să văd ce se va întâmpla mai departe. 

I know, better than anyone else, that there are no heroes coming to save us. There are no good Epics. None of them protect us. Power corrupts, and absolute power corrupts absolutely.

"I made this decision years ago, son. We have to fight the battles we have a chance of winning."

It was bizarre to see them as people. A part of me was actually disappointed. My gods were regular humans who squabbled, laughed, got on one another's nerves, and - in Abraham's case -  snored when they slept. Loudly.