February wrap-up

Luna asta nu a fost minunată, din mai multe puncte de vedere. Dar, în fine, am terminat o singură carte, pe care o aveam începută de prin decembrie. Am mai avut o tentativă la altă carte, dar am renunțat repede.
Dar, anyway, cartea pe care am terminat-o este:
  • Saga dinastiei de Habsburg de Jean des Cars. Mi-a luat ceva să o termin, în parte și pentru că e carte istorică și nu am avut tot timpul răbdarea necesară să o citesc. Am citit și alte cărți în paralel. Dar chiar mi-a plăcut cartea asta, istoria acestei dinastii chiar este fascinantă, un pic mai greu de urmărit pe alocuri, dar de-a dreptul fascinant. 5/5
Iar cartea la care am renunțat este:
  • I.R.En de Sandra Coroian. Nu aș fi încercat să citesc cartea asta, sincer, dar după toate replicile autoarei de pe internet și după ce am tot văzut-o lăudându-se că romanul ei e altfel, nu am putut rezista. Am zis că hai să văd și eu ce așa mare chestie. Mda... așa ceva, nu, pur și simplu nu. Este mult prea inconsecventă pentru gusturile mele, și asta doar în primele 32 de pagini, că atât am rezistat, nu am putut să mă forțez să o termin. Deși, acum că mă gândesc, nu știu la ce aș fi putut să mă aștept, având în vedere faptul că autoarea a recunoscut că nu citește SF. Cred că am și vrut să văd cum arată o carte SF scrisă de cineva care nu citește genul. Răspunsul: nu arată bine, nu arată bine deloc! Linkul este către ceea ce am scris pe Goodreads după ce am cedat, dar conține spoilere. 1/5
După toate astea, am decis că ar fi cazul să revin la un autor preferat al meu, Haruki Murakami, și am început să citesc La sud de graniță, la vest de soare. Nu am reușit să o termin, momentan, recunosc că au fost cărți ale autorului care mi-au plăcut mai mult ca asta, dar nu îmi displace neapărat. Plus că am dat peste acest citat:

Se potrivește mânușă cu mentalitatea pe care o am de câteva luni încoace, mi s-a părut chiar drăguță coincidența. Nu mai am mult de citit din ea, dar nu prea am avut nici timp nici chef în ultima vreme. Dar o termin eu până la urmă.

Comploturi și nelămuriri

Nu aveam de gând să scriu despre asta, inițial, dar toată situația a devenit mult prea... hmm, interesantă, să zicem, ca să pot ignora. Înainte însă de a ajunge la subiectul acestei postări, cred că e nevoie de context, just to be safe: există un proiect care se numește Blogosfera SF&F. Practic, câțiva bloggeri citesc lunar o carte scrisă de un autor român, SF sau fantasy, iar apoi toți scriu recenzii care apar în aceeași zi la aceeași oră. Cartea se alege prin vot pe grupul de Facebook al acestui proiect, este destul de simplu. 

Există o teorie care se tot învârte prin lumea asta micuță a celor care citesc autori români contemporani, anume: cineva îi plătește pe acești bloggeri să promoveze anumite edituri și să dea de pământ cu romane apărute la alte edituri. Sau, mai e o teorie, conform căreia acești bloggeri nu sunt plătiți de nimeni, dar au fost manipulați și scriu la comandă. De dragul discuției, nu voi menționa nume.

Disclaimers: 
- Da, și eu fac parte din acest proiect.
- Nu, nu voi lua apărarea niciuneia dintre părți. Nu ăsta este scopul acestui articol. Cred că de altfel ar fi și de așteptat să iau apărarea proiectului, că doar fac parte din el. Dar, cum am zis, nu ăsta este scopul acestui articol.

Ce aș vrea eu să fac este să încerc să înțeleg anumite aspecte, luând lucrurile astea logic, pentru că eu nu pot gândi altfel. Până acum, în viața mea nu foarte lungă, am observat că logica m-a ajutat în foarte multe cazuri. Eu sunt economist, am terminat ASE, și din punctul ăsta de vedere nu pot înțelege toate aceste teorii. Nu pot înțelege cum pot afecta câteva păreri (au fost până acum între patru și opt recenzii) atât de mult industria asta de carte. Sunt câteva păreri, ca multe altele de pe internet, nu pot înțelege de ce creează asemenea furtuni. Nu înțeleg de ce sunt aceste păreri mai relevante, sau cum vreți să le denumiți, față de altele care se află pe internet. Pentru că fac parte dintr-un proiect? Pentru că apar simultan? Pentru că la anumite cărți s-a întâmplat ca părerile să fie asemănătoare unele cu altele? I don't get it.

Chiar încerc să înțeleg logica din spatele acestor presupuneri și nu reușesc. Pentru că nu e ca și cum în industria asta de carte, cel puțin în ceea ce privește autorii români contemportani, ar exista economii de scală. Și, să fim serioși, cui o să îi pese că cinci-șase bloggeri au scris de bine sau de rău despre o carte, în condițiile în care pentru publicul larg acești autori români contemporani sunt niște necunoscuți? No name, cum îmi place mie să zic. Îmi cer scuze, dar asta este realitatea, cel puțin din observațiile mele și din ceea ce povestesc editorii pe care i-am ascultat pe la diverse evenimente: publicul larg, cititorii, nici măcar nu știu că avem autori contemporani români. Și atunci pe cine afectează atât de mult aceste păreri? Ce ar putea risca ele să afecteze atât de prețios?

Cea mai importantă întrebare pe care eu am găsit-o este următoarea: în condițiile astea, de ce s-ar strădui cineva să influențeze o mână de bloggeri, sau să îi plătească, pentru a lăuda sau a aduce numai păreri negative despre o anume carte?

Tirajele, din ce am mai auzit pe ici pe colo,  sunt undeva la 100-200 de exemplare pentru un autor român, cu generozitate chiar. Asta pentru că publicul larg nu aude de ei, deci nu vând, pentru că aceștia nu știu cum să ajungă la acest public. Dar în loc ca eforturile să fie concentrate pe acest aspect, ele sunt îndreptate împotriva unor cititori care au creat împreună un mic proiect. Lumea asta a scriitorilor români este din ce în ce mai fascinantă.

Sau e vorba de orgolii? Încerc cu tot dinadinsul să evit teoria asta, îmi place să cred că autorii sunt mai presus de asemenea lucruri. Sau tocmai pentru că lumea asta este atât de mică, o mână de păreri capătă brusc o relevanță sfâșietoare? Sau pentru că e la îndemână să se spună că anumiți indivizi sunt rău voitori și plătiți pentru a emite anumite păreri și astfel acestea sunt nule? Dar dacă sunt irelevante, atunci de ce se creează asemenea furtuni în jurul lor? Sau e asta o nouă modă, să se creadă că orice este un complot? Mă doare capul deja...

Eu nu am răspunsuri pentru aceste întrebări, de aceea le pun aici. Pentru că, sper, cineva poate m-ar putea ajuta să înțeleg.

"Prea mulți zei pentru un deșert" de Doina Roman

Nici nu știu de unde aș putea începe să vorbesc despre cartea asta. Recunosc că m-am așteptat să fie măcar o carte ok, dacă nu una care chiar să îmi placă. Dar ce am găsit a fost un roman foarte ciudat, atât din punct de vedere al subiectului despre care vorbește, al poveștii, cât și a modului în care este spusă această poveste. De fapt, primul lucru pe care l-am observat a fost că nu am putut găsi o descriere a subiectului acestei cărți nici pe site-ul editurii, nici pe Goodreads. Ceea ce nu mi-a plăcut, nu tind să cumpăr romane despre care nu pot afla nimic.
Practic cartea este despre o invazie extraterestră, mai exact despre consecințele acelei invazii și despre cum oamenii încearcă să supraviețuiască cumva și cum speră să găsească un mod de a salva omenirea. Și apare și un erou, fără voia lui bineînțeles, care ar trebui să poată să îi învingă pe Certesieni, cei care cam distrug omenirea. Pe lângă ei îi mai avem pe Glotani, altă rasă extraterestră, care par să fie de aceeași parte cu oamenii. 
De aici încolo, vor apărea spoilere, pentru că nu văd cum aș putea vorbi despre cartea asta fără. Am multe de zis despre ea, mai ales în ceea ce privește lucrurile care se întâmplă după primele o sută de pagini.
Să o luăm cu începutul. Lumea asta inițial pare să semene destul de mult cu cea reală, din punct de vedere al lucrurilor pe care le fac oamenii. Primul personaj pe care îl întâlnim este Maximus Sardis, profesor universitar. E cumva într-o relație-ish cu Lavia, au câteva conversații nu foarte interesante, totul pare să fie destul de obișnuit. Apoi încep să curgă termenii inventați, precum petrame, Ulcele/Perle-de-Nisip, glotani și multe altele. Acum, cartea asta are un dicționar la final, care la început nu mi s-a părut a fi de prea mare ajutor. Am citit tot ce scria acolo până să termin primul capitol și doar m-a făcut să fiu și mai confuză. Lucrurile se clarifică pe parcurs, m-am obișnuit cu termenii și cu lumea, a fost ok. Nu știu ce să cred despre dicționar, pe mine nu m-a ajutat, dar poate pentru alții va fi util. 
Primele câteva capitole nu sunt chiar palpitante, sunt introduse multe concepte noi pentru cititor, pe mine m-a luat un pic durerea de cap. Dialogurile nu prea ajută, mi s-au părut foarte seci, puse acolo ca să mai explice câte ceva în multe dintre cazuri. Discuția dintre Maximus și tatăl lui, de la începutul cărții, chiar mi s-a părut ciudat de urmărit. Dar în fine, cam pe aici se menționează o cămașă a Ioanilor (care tot nu îmi este clar ce au fost), care va avea o importanță majoră pe parcurs. Nu am prea priceput eu de ce Maximus a îmbrăcat-o așa, fără motiv, dar trecem peste, pe undeva se zice că respectiva cămașă ajungea unde voia, să zicem că are un fel de personalitate pe undeva. Sure, why not? Voi reveni la această cămașă.
Așa, alte personaje centrale poveștii pe care le cunoaștem tot prin primele capitole sunt Kay, un glotan din ceva familie importantă, o lerană pe nume Melia și Acron, care e om din ce am înțeles. Povestea dintre Melia și Acron... m-a lăsat rece, să nu zic că nu m-a convins absolut deloc. Problema principală e că încă de la început se dau informații care se bat cap în cap. Se spune despre Melia că se ferea cu tot dinadinsul de Acron, ca să nu o lase gravidă (pentru că asta făcea el cu leranele, nu am înțeles foarte bine de ce), pentru ca apoi, câteva capitole mai târziu, Melia să îi spună că și-a dorit să fie cu el încă de la început. Mie mi s-a părut mai degrabă speriată de el, în niciun caz îndrăgostită până peste cap, mai ales că se ungea cu ceva chestie urât mirositoare tocmai ca el să o ignore. Dar să trecem mai departe.
De fapt, să continuăm să vorbim despre personaje. Sunt inconsecvente pe parcurs. După primele capitole, pe baza acțiunilor lor, mi-am format o opinie despre ei, dar apoi pe parcurs ajung să facă tot felul de lucruri de care eu nu sunt convinsă că ei chiar erau capabili. Maximus ar fi cel mai bun exemplu: e profesor universitar, se trezește târât într-o chestie destul de urâtă din cauza acelei cămăși, care îi este furată ulterior și... mi-am pierdut ideea. Ah, da, când află că are un fiu cu Melia tot ce vrea să facă e să meargă să îl găsească, asta deși din ce s-a spus până atunci nu părea a fi cel mai iubitor om din lume. Pe Lavia nu o tratează tocmai ca pe o iubită. Revenind la fiul lui, Konos, și la Melia. Nu, el și Melia nu ajung să se întâlnească niciodată în carte. Ea rămâne gravidă pentru că ajunge să poarte cămașa aia a Ioanilor de care ziceam mai devreme, care avea sămânța lui Maximus și de acolo se naște Konos... E o chestie în engleză care se numește suspension of disbelief, iar pe mine m-a ținut cam până aici. La partea asta cu cămașa de la care rămâne Melia însărcinată mie mi s-a rupt filmul. De fapt, întâi m-a bufnit râsul de ridicolul situației și apoi mi s-a rupt filmul. 
N-aș vrea să povestesc întreaga acțiune din carte, deci să trecem la lucruri mai generale. Mi se pare că această carte funcționează după niște reguli complet aleatoare, de fapt multe lucruri care se întâmplă parcă sunt complet random puse acolo, pentru că trebuie să existe ceva plot și un pic de tensiune, că doar Konos e singurul care poate salva omenirea. Nu se menționează niciodată cum sau de ce, dar ajung și la partea aia. Lumea asta nu are niște reguli clare după care funcționează, sau cel puțin mie nu mi-a dat senzația că ar avea. Mai ales după primele o sută de pagini totul pare să se întâmple complet aleator. Și nu ajută nici faptul că se sare peste perioade de timp. La început, Maximus se află într-o ceva celulă în CIAM (o închisoare de unde nu poate scăpa nimeni, din ce am înțeles), iar apoi povestea începe cu el fiind profesor universitar. Se mai sar perioade de timp și există chiar câteva fragmente în care povestea sare înapoi la Maximus fiind în CIAM și acuzat de niște lucruri. Și nu ar fi chiar așa o mare problemă, poate, dar fragmentele astea în care se sare în prezent (bănuiesc) sunt complet aleatoare și pe mine m-au scos din poveste. Este destul de greu de urmărit plot-ul cărții și fără astfel de lucruri. Dar pe de altă parte, cel puțin o dată se menționează că a trecut o perioadă de timp de la anumite evenimente despre care citisem anterior, iar personajele ajung să fie în cu totul alte situații, fără însă ca cititorul să aibă contextul a cum au ajuns ele tocmai acolo. Bine, eu mai am semne de întrebare cu privire la vârsta lui Konos, pentru că după ce Melia naște și împreună cu el și cu Acron ajung într-un loc în care sunt în siguranță, pe undeva se zice că trec șase ani până ca cei din Structură (cred) să îi găsească. Ei îl iau pe Konos pentru a face parte din cei care se ocupă de Ulcele, moment în care el pare să fie destul de matur și iar mi s-a rupt filmul. Asta separat de faptul că nu înțeleg de ce l-au luat doar pentru task-ul ăsta, sau de ce Acron și Melia i-au lăsat să facă asta fără să se opună prea mult. Dar nu multe lucruri au sens în cartea asta, deci trecem peste.
Sunt multe lucruri vagi în cartea asta, unul din ele fiind chestia cu Croitorii Universului și cum Maximus e unul din ei și o profeție care vorbea despre Konos și cum el e salvatorul, dar nu primim vreo explicație în plus despre lucrurile astea. Adică de ce e tocmai Maximus Croitor al Universului? Ce e ăla, și cum funcționează? A, și mai apare și un Urmaș care zău dacă am priceput cine e sau al cui urmaș e. It's soo confusing!
Am sperat totuși că va exista măcar o ceva bătălie măreață la final, că s-a tot făcut build up pentru Konos care urma să salveze tot și... cred că totul s-a terminat în două fraze, Konos n-a făcut nimic, practic Alteea (the bad guy, sau woman, mă rog) a fost ucisă de Maximus cu ceva ace sigiliu pe care le avea în genunchi și coate, nu se știe exact de ce. Ah, era Croitor al Universului, de aia, mi-am amintit. Cartea asta trage atâta de mult de plot că până și finalul a fost dezamăgitor. Nici măcar asta nu a fost palpitant. 
Ar mai fi de menționat paginile 97-98 din carte, pentru care eu nu am cuvinte, citeam și nu-mi venea să cred ce citesc. Nu știu de ce sunt pasajele alea acolo, dar e o chestie care se întâmplă. Însă cireașa de pe tort mi s-a părut faptul că în cartea asta am găsit două fraze fără verb/predicat, una la pagina 17 (De jos, o ploaie de înjurături și de promisiuni care mai de care mai colorate.) și una la pagina 94 (În prag, Lavia, împreună cu una mică, semănând cu o chinezoaică și cu uniforma închisă până la gât.). 
Am senzația că povestea asta ar fi putut fi ceva foarte interesant, mă duce cu gândul la o adevărată epopee. Dar cartea nu are decât 250 de pagini, în care sunt înghesuite foarte multe lucruri. Cred că dacă ar fi fost mai lungă, autoarea ar fi avut timp și spațiu să construiască lumea asta mai mult și poate nici nu ar fi fost necesare toate salturile alea bruște prin timp. Mă gândesc și eu. Așa, este una dintre cele mai bizare cărți pe care le-am citit vreodată, și eu chiar am citit câteva cărți destul de ciudate la viața mea. 
Ca și concluzie, nu, nu mi-a plăcut. Nici rating pe Goodreads nu am reușit să îi dau, pur și simplu mi-a dat cu virgulă și perioadă la final și nu aș putea cuantifica ce este în cartea asta în niște stele pe Goodreads. Este bizară și atât.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre această carte le găsiți pe blogurile: 
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albota
Assassin CG

Black Panther

Am fost destul de entuziasmată să văd filmul ăsta. Da, îmi plac filmele cu super-eroi și îmi plac mult filemele de la Marvel. Nu, nu o să susțin că ar fi perfecte, dar sunt fun, și abia aștept Infinity War!
Despre Balck Panther nu aș putea spune că știam ceva, prima dată când am întâlnit personajul a fost în Captain America:Civil War și mi s-a părut destul de simpatic atunci. Iar ăsta este, evident, filmul lui, în care vedem consecințele pentru Wakanda în urma morții regelui și cum T’Challa ajunge rege, și responsabilitățile ce vin de aici. Recunosc că plotul în sine mi s-a părut mult mai interesant decât m-am așteptat după ce am văzut trailerul. Poate asta e și din cauza faptului că nu citesc comics, eu mă mulțumesc doar să văd filmele atunci când apăra. Anyway, cum am zis, povestea în sine chiar mi s-a părut interesantă, mi-a plăcut că personajul negativ de aici a fost diferit de cele cu care eram obișnuită din alte filme ale genului. Am înțeles care au fost motivațiile lui, chit că nu am fost de acord cu ele. Dar nu asta cred că este important, până la urmă vorbim despre personajul negativ.
Wakanda mi s-a părut a fi un loc interesant, oricum ceva diferit prin comparație din nou cu genul de filme cu super eroi pe care eu le vizionez. Toată tehnologia aia mi s-a părut fascinantă, chit că nu pot spune că am înțeles cum funcționa sau cum făceau atâtea lucruri doar din acea singura resursă. Dar, ca și idee de tehnologie în sine, vreau și eu așa ceva.
Mi-a plăcut mult de Shuri ca personaj, sora lui T’Challa, are ceva care mie mi-a plăcut foarte mult, chit că nu aș putea spune exact ce. But I like her.
Încep să îmi dau seama că nu am foarte multe lucruri de zis despre filmul asta. M-am așteptat totuși să aibă ceva mai multă acțiune, dar a fost mai mult despre Wakanda, e pe acolo și un mesaj despre cum cei de aici au ales să trăiască izolați și unii dintre cei de aici cred că asta a fost o greșeală. Punctul ăsta de vedere mi s-a părut chiar interesant, chiar dacă apoi duce spre niște evenimente nu foarte fericite. Cumva mi s-a părut că ambele părți ar putea avea dreptate până într-un punct.
Posibil să nu fi fost extrem de coerentă în postarea asta, dar am vrut totuși să scriu despre filmul ăsta până nu îmi pierdeam ideile. 

"Saga dinastiei de Habsburg" de Jean des Cars

După foarte mult timp, am ajuns în sfârșit să mai citesc o carte scrisă de Jean des Cars. Ultima pe care am citit-o a fost despre Grace de Monaco, iar recenzia pentru acea carte este din 2014. Având în vedere că am tot cumpărat cărțile autorului care au apărut la noi, nu știu de ce a trecut atâta timp până să mai citesc ceva scris de el. Mai am patru cărți care așteaptă în bibliotecă.
Mi-a luat ceva timp să citesc cartea asta, am început-o în decembrie și am terminat-o în februarie. Acum, e adevărat că am citit și alte cărți între timp, pentru că fiind o carte istorică, și care vorbește despre o dinastie ce a avut o influență impornantă în Europa, nu e cea mai ușoară lectură, iar cât am avut examene în ianuarie nu m-am putut concentra asupra ei. Totuși stilul în care scrie des Cars ajută foarte mult, pentru că e ușor romanțat, și dacă am starea necesară îi pot citi cărțile oarecum ca pe niște romane. Mie îmi place faptul că nu este foarte tehnic, pentru că atunci nu cred că le-aș putea citi. Însă pe lângă povestea suveranilor din această dinastie și a politicii interne și externe, alianțe, războaie și toate informațiile acestea, autorul vorbește și despre artă. Ne povestește și despre modul cum a evoluat arta, despre artiștii influenți din acea vreme și cum s-au mai schimbat lucrurile la curte și din cauza acestui aspect. Iar asta mie mi-a plăcut foarte mult, pentru că totuși atâtea războaie și o politică destul de complicată pot ajunge să fie obositoare după un timp. Nu zic că nu e interesant, dar cred că totul trebuie să aibă o măsură.
Nu prea știu cum aș putea vorbi despre o carte istorică. Nu aș putea spune că aș avea vreun interes special în această dinastie, nu cum este cazul lui Sissi, dar faptul că îmi place cum scrie autorul mă determină să vreau să îi citesc cărțile, ceea ce mi se pare ceva interesant, nu aș fi crezut că voi avea un asemenea autor pe lista de preferați. E totuși util, mai aflu și eu informații despre istorie și cum a evoluat o dinastie. 
Dintre toți suveranii prezentați aici, mie cei mai memorabili mi s-au părut Carol Quintul (capitolul lui chiar mi s-a părut fascinant), Maria Tereza, Franz Joseph (despre el am mai citit în cartea despre Sisii) și Otto, despre care eu nu știam absolut nimic. A fost fiul cel mai mare al ultimului împărat al Habsburgilor și viața lui mi s-a părut cu adevărat fascinantă. Până și pentru acest motiv, mă bucur că am citit cartea asta și vreau să le citesc curând și pe celelalte care tot așteaptă pe raft. 
E adevărat că la un moment dar m-am pierdut un pic în toate evenimentele și am pierdut un pic șirul persoanelor implicate în diverse evenimente, cum e și o perioadă în care tot apar nume comune, dar per total cartea mi s-a părut fascinantă. E interesant pentru mine să văr cum a evoluat o dinastie și un imperiu, până când acțiunea ajunge în anii 2000. 
Eu voi continua să îl citesc pe autor, iar dacă sunteți interesați de istorie eu chiar îl recomand.