"Oameni și zei(Protectorii #1)" de Rodica Bretin

Cartea asta am tot văzut-o menționată atunci când s-au cerut recomandări pentru Blogosfera SF&F și chiar am avut oareșce speranțe. Ca și verdict final: nu e cea mai slabă carte pe care am citit-o vreodată, a mai avut și elemente care mi-au menținut atenția, dar cred că o să uit repede ce s-a întâmplat în ea. Explic imediat. 

Cartea asta este narată la persoana întâi de două personaje: Kayla - un om cu ceva puteri supranaturale - și Lorena - una dintre Cei Vechi, considerați zei de-a lungul timpului. Acțiunea se petrece în Canada, iar antagonistul este un  karghan, care înțeleg că sunt cei de care Cei Vechi apără omenirea, sau ceva de genul ăsta. 

Țin să menționez încă de acum un lucru: rezumatul de pe coperta patru este greșit. Se spune acolo că Kayla vede niște crime prin ochii asasinului, ceea ce este fals. Le vede prin ochii unora dintre victime, e primul lucru care se spune în cartea asta, iar apoi chiar ea îi spune acest detaliu unui alt personaj. 

Cartea asta, din punct de vedere al modului cum e scrisă, a imaginilor pe care le formează cel puțin în mintea mea ca cititor, mi-a amintit foarte mult de Suicide Squad, în sensul că am senzația că pe undeva s-au tăiat paragrafe și scene care ar fi explicat anumite chestii, sau ar fi făcut ca multe dintre cele care se petrec să fie mai fluide. Așa cum e, mi se pare o carte greu de urmărit. Primul lucru care m-a deranjat a fost faptul că mi-a fost foarte greu, pe tot parcursul romanului, să îmi dau seama unde se află personajele fizic. Gen sunt într-o clădire, afară, într-un birou? Nu se spune aproape niciodată clar unde se află personajele astea și chiar și dacă reușeam să ghicesc, poate, se sărea apoi la următoarea scenă și o luam de la capăt. Alt lucru frustrant pentru mine a fost că nu îmi puteam da seama de trecerea timpului, pentru că între două paragrafe de multe ori se săreau brusc câteva ore, fără niciun fel de avertisment sau un indiciu cât de mic. Personajul monologa ceva, iar apoi în paragraful imediat următor aflai, nu întotdeauna clar, că trecuseră ore sau zile de la evenimente anterioare. Why? Why do we need to make things so complicated? Și scriitura o ține așa tot romanul. De altfel, scriitura mi-a dat senzația că vrea să fie foarte... hmm, nu găsesc cuvântul potrivit, frumoasă poate? Adică, frazele sună foarte frumos, pe undeva după pagina o sută chiar m-am obișnuit și mi-a plăcut modul cum e scrisă într-o anumită măsură, dar frustrările mai sus menționate au rămas. Ah, și că tot ziceam de salturi, personajele astea par să ajungă instant dintr-un loc în altul, gen între două paragrafe, e greu de ținut pasul, cel puțin mie așa mi s-a părut.

Romanul ăsta m-a făcut să mă simt ca atunci când se mai întâmplă să mă plimb prin casă, fără ochelari, noaptea. Eu sunt mioapă, am peste minus cinci dioptrie, practic viața mea devine complicată fără ochelari. Dar într-o situație extremă, să zicem, mă pot descurca. Pot să îmi dau seama încotro ar trebui să mă îndrept, dar nu pot focaliza imaginea. Cam așa și cartea asta. Înțeleg, oarecum, unde vrea să ajungă, are imaginea de ansamblu, dar nu se focalizează fix pe lucrurile pe care eu voiam să le știu: cine sau ce sunt acești zei și karghani? Chiar Lorena zice la un moment dat că nu sunt zei. Pe undeva mi s-a părut că am găsit niște indicii, care mă fac să cred că sunt doar niște urmași ai unor civilizații diferite, dar nu am reușit să adun mai mult de atât.

Multe din explicații de altfel sunt inserate prin text, dar foarte subtil. Dacă erau mai subtile de atât, probabil mi-ar fi trecut direct peste cap. Ah, și pe lângă toate astea și faptul că e oricum dificil de urmărit care personaj are ce rol/abilități, unii dintre ei mai primesc și porecle. Din nou, de ce trebuie totul să fie atât de complicat? Recunosc că nu m-am prins de cum funcționează puterile acestor persoane, dacă sunt telepatice, sau cumva instictive sau altcumva, which really bothers me.

Dar nu e totul rău la cartea asta. După primele optzeci de pagini, aproximativ, a început să aibă un pic de momentum și să se întâmple chestii. Pe la pagina cincizeci mă gândisem să renunț, că era plină cartea de info dumping și scene greu de urmărit. Dar își mai revine un pic, o ia și plot-ul din loc, e chiar interesantă pe alocuri. Cred că m-am obișnuit și cu stilul pe undeva, că parcă nu mi s-a mai părut chiar așa enervant pe alocuri. Din când în când, reușește să creeze și ceva atmosferă, dar nu prea des. Totuși, la final m-am simțit un pic păcălită. Pentru că mult timp am avut senzația că scopul acestor personaje este de a ucide un karghan, iar apoi plotul face o chestie și brusc scopul e cu totul altul. Mă rog, e o trilogie, deci presupun că antagosnistul va fi același pe parcursul celor trei romane.

Chestia e că ni se spun foarte multe lucruri, dar ni se arată foarte puține și exact când pare că se ajunge într-un punct interesant se sare la următoarea scenă care nu mai are nicio lagătură cu precedenta și suntem lăsați în aer. Explicațiile le primim mai târziu, de obicei sub formă de monolog al unuia din cele două personaje narator. Ale căror voci sună identic, mai ales când monologhează. Tot am avut senzația că povestea ar fi trebuit de fapt să fie la persoana a treia. Personajele în sine sunt destul de unidimensionale, dar din fericire sunt desemnate de cele mai multe ori prin numele proprii, puteam urmări care ce face pe acolo, când nu erau desemnate prin cine știe ce porecle, caz în care mă simțeam complet pierdută. 

Totuși, ce mi s-a părut interesant a fost modul cum aceste personaje sunt introduse în istorie, practic se creează o istorie alternativă din care fac parte și ei. Mi-a plăcut partea asta din roman, cred că a fost reușită, chit că tot am problema locațiilor efective ale personajelor. În rest, nu mi s-a părut rea deloc ideea. Bine, nu mi-a plăcut că trecerea dintre prezent și trecut se făcea brusc, de la un paragraf la altul, fără niciun fel de pauză și apoi revenea în prezent în același fel. O pauză, un spațiu, ceva, cred că ar fi ajutat. 

Nu mi se pare a fi o carte memorabilă însă. Nu am citit din ea vreo două zile, din lispă de timp, și când am luat-o din nou am constatat că nu mai îmi aminteam mare lucru din ce se povestise la începutul cărții, eram pe la pagina cincizeci la momentul acela. I am not impressed. Mă întorc la colecția completă cu Sherlock Holmes, m-am plictisit să fiu dezamăgită.

Edit: Această carte a fost recenzată în cadrul proiectului Blogosfera SF&F în luna iulie. Mai multe păreri despre aceasta găsiți pe blogurile:
Assassin CG
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albota
Nantan Lupan

"CHOICE(Choice #1)" de Livia Furia

Pe undeva pe la jumătatea cărții m-am gândit că ar fi interesant să scriu o recenzie pe bucăți, practic mai citeam, mai scriam ceva cu liniuță acolo. Și ieșise o chestie destul de amuzantă, cred eu, dar după ce am terminat cartea am căpătat o cu totul altă imagine asupra ei. Nu una mai bună, chiar deloc, dar având imaginea de ansamblu, simt nevoia să formulez altfel recenzia, păstrând punctele pe care deja mi le-am notat.

Acum, nu am avut prea mari speranțe de la cartea asta, bazându-mă doar pe titlu și pe descrierea de pe spate, dar s-a dovedit o carte mult mai slabă decât mi-aș fi putut închipui că ar putea să fie. Și dacă tot am ajuns la titlu, nu am să pot să înțeleg de ce este în engleză și cu majuscule pe deasupra. Zic cu majuscule pentru că așa apare scris pe toate site-urile pe care m-am uitat, deci o să presupun că a fost intenționat. Nu pot să înțeleg de ce, dar mă rog. Bine, titlul nu este singura chestie în engleză în cartea asta, mai avem așa: carrierii, RageSuper Rage, freack show (da, exact așa e scris în carte, greșit). Apoi avem și alt gen de cuvinte care mă enervează când le văd în cărți: mapăm (ăsta fiind preferatul meu) și patetic scris în română cu sensul de pathetic din engleză, adică jalnic. Chestia cu acest patetic e că autoarea nu este singura care îl folosește greșit, eu până acum nu l-am văzut folosit decât cu sensul din engleză prin cărți, asta deși în română înseamnă cu totul altceva, conform dex online. Mama ei de limba română!

Dar ar trebui să spun și despre ce e cartea asta, bănuiesc. Este despre un tip despre care ni se spune că are douăzeci și cinci de ani, Dary, care este special (evident), iar povestea începe după ce dă timpul înapoi pentru a își salva sora și nepoata dintr-un accident de mașină care le este mortal. De aici se naște o anomalie, de unde apar f'al'keri (ceva demoni), care tot încearcă să îl omoare. Așa ajunge să îl întâlnească pe AR DaKan, un extraterestru Rei, a cărui misiune este de a identifica locul anomaliei și de a o distruge.

De aici încolo este foarte posibil ca această recenzie să conțină spoilere, sunt câteva lucruri pe care chiar vreau să le menționez. Să începem cu extratereștri. În carte sunt menționate trei rase, să le zic așa, în lipsa unui cuvânt mai bun: Rei, Ummi și Kimiko, cei din urmă fiind anihilați la momentul în care se petrece acțiunea din roman. Din cum sunt descriși, Ummii par să fie foarte asemănătători cu oamenii, Reii doar ceva mai efeminați decât oamenii, iar Kimiko tot pe undeva pe acolo, toți sunt umanoizi. Imaginația autoarei este sublimă! Despre Ummii nu aflăm mai nimic, în afară că au o tehnologie avansată (whatever that means), despre Kimiko știm că erau longevivi și asexuați (pentru că aparent autoarea nu a găsit ceva mai imaginativ decât să le dea caracteristicile unor plante). Despre Rei aflăm ceva mai multe, nu cred că au fost construiți cu mai multă imaginație decât ceilalți doi, dar măcar primim ceva. Știm că sunt cel puțin două tipuri de Rei, luptători și reproducători. Pe la începutul cărții se spune că femeile din rasa Rei sunt sterile, deci reproducătorii (care din modul cum li se adresează alții par că sunt bărbați) sunt responsabili de perpetuarea speciei (bonus: au trei sexe). Poate că toată chestia asta mi-ar fi trecut direct peste cap, cum biologia nu a fost materia mea preferată la școală, dar acel sterile mi-a aprins un beculeț în cap, mai ales că se mai spune despre ele că sunt purtători (carrierii de mai sus), adică rămân totuși gravide. Am serioase semne de întrebare aici, dar cartea nu binevoiește să lămurească nimic.

Trebuie să ne mulțumim cu jumătăți și sferturi de explicații, care se contrazic reciproc ocazional. De exemplu, e o scenă foarte stupidă la începutul cărții, când Dary îl vede pe AR DaKan dezbrăcat (de la spate) și vrea să își înfigă un fier încins în craniu ca să scape de imaginea asta, moment în care aflăm că Reii nu poartă lenjerie intimă, ci doar o apărătoare în partea din față. Spre finalul romanului aflăm că de fapt Reii nu au nimic între picioare, spre deosebire de oameni, când Dary se enervează și îl lovește în zona aceea. Acum, mi-am pus întrebarea ce apără apărătoare aia, pentru că evident că atunci când am citit explicația cu zona din față m-am gândit la acea zonă din față, dar am așa o teorie că de fapt prin zona din față autoarea voia să se refere la zona abdominală. Am bănuiala asta pentru că prin roman AR DaKan și Sebastian reacționează destul de puternic atunci când Dary îi dă un pumn în abdomen. Dar e doar o presupunere, că nu primim niciun inidiciu cât de mic cu referire la asta. Și dacă tot am ajuns la Sebastian, să vorbim despre el. Este om și este tatăl lui AR DaKan, de unde logica dictează că mama lui ar trebui să fie Rei, dar, stai, se spune încă de la început că femeile din rasa asta sunt sterile. Ăsta plot hole de toată frumusețea!

Dar să mă întorc un pic la începtul cărții. Primul capitol, deși nu este numit așa, pare a fi un prolog, după care povestea ajunge în prezent, un pic înainte ca aventura să înceapă. Se revine la punctul din primul capitol după vreo sută cincizeci de pagini, moment în care mi-am dat seama că acela era prezentul, după care cartea prezintă cum s-a ajuns în acel punct. Asta nu mi se pare a avea vreun rost în carte, pentru că nu face decât să inducă cititorul în eroare și oricum evenimentele din primul capitol nu au cine știe ce rol important în ansamblul poveștii. Putea la fel de bine să se înceapă cu cel de-al doilea capitol, iar totul să fie prezentat cronologic și nu ar fi schimbat cu nimic modul în care se desfășoară lucrurile. Și, da, o să mă iau de toate detaliile pentru că, așa cum bine a spus altcineva, atunci când nu găsești nimic care să îți placă într-o poveste, vezi toate lucrurile care nu sunt ok.

Și că tot ziceam de detalii: numele personajelor. Cel principal se numește Dary, pe sora lui o cheamă Maria și pe nepoata lui, Ioana. De ce nu puteam avea nume complet românești sau complet străine nu am să pot să înțeleg. Și, că tot vorbim de nume, unul dintre primii reproducători, despre care am înțeles că se spuneau multe povești printre Rei, se numea... Erin Arando Varuzio Cataragora. I kid you not. Am citit numele ăsta, m-am oprit, l-am citit din nou și m-a bufnit râsul. Măcar AR DaKan nu seamănă cu nimic, pot să cred că e nume de extraterestru, chiar și Berca sau Biarra. Dar Erin Arando Varuzio Cataragora sună atât de spaniol că nu pot să trec peste. Am râs vreo cinci minute doar uitându-mă la numele ăsta.

Mai e o scenă peste care nu pot să trec. Dary este dus pe teritoriul Reilor și, ca să nu fie călcat în picioare, le spune că are suficienți bani cât să îi cumpere pe toți. Acum, aia fiind o rasă extraterestră, undeva în Univers, nu m-aș aștepta să folosească aceeași monedă de schimb ca oamenii, ceea ce îl face pe Dary să arate foarte stupid, nu că înainte ar fi părut prea breaz.

Să vorbim despre personaje. Dacă nu ar fi fiecare desemnat prin nume, serios că nu aș putea să indentific cine e cine doar din dialog, de exemplu. Sunt cel mult niște schițe, ca să nu zic că sunt personaje de carton. Niciunul nu e suficient dezvoltat cât să prindă viață, nici chiar Dary, iar povestea este spusă din perspectiva lui, la persoana întâi. Iar dialogurile sunt... nu am mai citit unele atâta de seci de ceva timp. Sunt acolo fie pentru a i se explica diverse lui Dary, dar niciodată tot ceea ce ar trebui să știe, fie pentru ca cineva să se certe cu altcineva, cu foarte mici excepții. Este insuportabil de la un punct încolo.

Interesul pentru poveste a dispărut destul de repede, efectiv nu îmi păsa de cum vor rezolva problema anomaliei, dacă urma să o rezolve, sau despre ce avea să se întâmple cu personajele. Am continuat să citesc doar ca să văd cât de stupidă ar putea să devină cartea asta până la final. Încearcă ea să facă ceva pe acolo, cu mesaj și toate cele, dar ratează în mod formidabil. Doar mă face să îmi pun și mai multe întrebări. La final se menționează așa, trecător, că reproducătorii sunt foarte puțini și că e tragic că AR DaKan a murit fără un moștenitor, adică alt reproducător care să îi ia locul. Revine el la viață, pentru că Dary are puterea asta cu schimbarea trecutului, deși personal schemele de genul mi se par ieftine și leneșe. Dar nu asta e ceea ce mă roade, ci: dacă reproducătorii ăștia sunt atât de puțini și de valoroși pentru Rei, de ce erau lăsați să se lupte cu f'al'keri și altele de genul? Eu i-aș fi văzut mai degrabă puși undeva sus pe un piedestal metaforic cu toți ceilalți având foarte mare grijă de ei. Pentru mine, dacă ceva este atât de rar și de important înseamnă că acel ceva trebuie tratat cu maximum de grijă, sau cum vreți să îi spuneți. Și ăsta mi se pare un mare și drăguț plot hole. Poate e ceva mai complex și complicat acolo, dar cititorul nu primește mai mult de câteva jumătăți și sferturi de explicații din când în când despre lumea asta pe care autoarea a încercat să o creeze, deci nu am de unde să știu dacă era ceva acolo într-adevăr sau nu.

Am tot încercat să mă gândesc dacă chiar nu am nimic bun de zis despre cartea asta. Ar fi un vis a lui Dary de pe la început, în care apare un ceva câine îmbrăcat la costum și alte chestii, frumos trip. Dacă a vrut să reprezinte ceva conștiință vinovată a lui Dary legat de ce a pățit Irina, o ceva vina supraviețuitorului... ăh, nu, a ratat și de data asta. Mda, nu cred că am de fapt nimic bun de zis despre cartea asta.

Vrea să aibă ceva cliffhanger la final, dar... nah, nu o să citesc continuarea doar pentru chestia aia. De fapt, dacă aș putea, mi-aș cere banii înapoi pe cartea asta. Dacă asta ar fi fost prima carte scrisă de un autor român peste care aș fi dat când m-am hotărât să le dau o șansă, nu doar că nu aș fi terminat-o, dar m-aș fi lecuit de tot de asta cu cititul de autori români. Și, da, știu că exagerez un pic.

Știu că recenzia asta e deja destul de lungă, dar mai am un singur lucru de menționat. Mie încă de la început cartea mi-a dat senzația că ar fi YA, asta deși, așa cum au spus alții, de fapt nu ar avea niciun motiv să se încadreze în categoria asta, personajele fiind adulți și chestiile care se întâmplă neavând nicio legătură cu publicul țintă pentru YA. După mai multe discuții, am fost ajutată să îmi dau seama de ce mi s-a părut că ar fi YA: vocea personajului principal este adolescentină de la un capăt la altul, iar de aici eu am făcut conexiunea cu acea categorie de cărți. Efectiv, pe tot parcursul romanului Dary se comportă destul de imatur. Pe lângă reacția complet exagerată pe care o are când îl vede pe AR DaKan dezbrăcat de la spate, de care am scris mai devreme, mai e o scenă mișto la un moment dat: enervat de faptul că AR DaKan tot vorbea cu sora lui, folosindu-se de telefonul său, Dary decide să îl arunce pe geam, ca extraterestrul ăsta să nu mai vorbească cu sora lui. Telefonul este al lui Dary, AR DaKan nu deține așa ceva. Astea două numai reacții de om matur, la douăzeci și cinci de ani, nu mi se par a fi. Faza cu telefonul e memorabilă, că doar nu e ca și cum ar fi existat moduri mai inteligente de a ajunge la rezultatul dorit, cum ar fi să aibă telefonul ăla mereu asupra sa. Nu, hai să îl aruncăm pe geam, nu e ca și cum ne-ar mai trebui la ceva. Faptul că un număr de pagini mai târziu are din nou un telefon mobil în posesie nici nu mai contează, și-o fi cumpărat altul, că banii trebuie să circule într-o economie sănătoasă. Dar cred că m-am luat deja de suficiente detalii din cartea asta. Deci nu este YA, tehnic vorbind, dar tonul amintește foarte mult de acea categorie, de fapt asta voiam să zic. Chiar m-am simțit mai bine după ce am aflat chestia asta, chiar mă sâcâia.

Dacă vreți o carte SF despre rase extraterestre cu adevărat interesante și diverse, care vorbește și despre umanitate, recomand Războiul bătrânilor de John Scalzi.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre această carte le găsiți pe blogurile: 
Cu mintea la... SF
Reader's Republic
Jurnalul unei cititoare

Cum să NU atragi cititori/clienți - studiu de caz

În timp ce tastez aceste cuvinte tot nu sunt sigură dacă este o idee bună sau nu să scriu articolul ăsta și să îl postez. Dar am tot asistat la diverse replici în ultimele câteva luni, iar economistul din mine simte nevoia să se exteriorizeze. Doar ca fapt divers, eu am absolvit ASE, mai exact Facultatea de Administrarea Afacerilor, secția cu predare în limba engleză. Nu știu dacă ceea ce urmează să spun are neapărat legătură cu ceea ce am studiat, sau sunt doar chestii de bun simț, dar m-am gândit că nu strică să menționez studiile pe care le am. Nu de alta, dar s-a tot pus problema studiilor și am vrut să existe transparență de data asta.

Contextul acestei postări este următorul: de prin ianuarie, de când a fost recenzată în cadrul proiectului Blogosfera SF&F o anume antologie, am văzut tot mai des tot felul de replici online atât legat de recenziile respective, cât și de proiect în sine, dar nu este ăsta subiectul acestei postări, nu chiar. Multe par să fi început pe internet din cauza acestui proiect, dar subiectul acestei postări o reprezintă un anumit gen de răspunsuri pe care le-am tot văzut repetându-se în online, mai ales pe Facebook, de atunci. Am mai scris articole legate de atitudinea autorilor, dar acolo am vorbit la modul general, acum vreau să vorbesc despre câteva cazuri concrete, cu print screen-uri drept dovezi. Nu, nu voi menționa nume, cred că e mai bine așa.

Una dintre autoarele din antologia cu pricina, a postat, printre altele, pe profilul personal de Facebook următoarele (postările au fost ulterior șterse):


Nici nu știu de unde să încep. Îmi este foarte clar însă următorul lucru: oamenii care răspund așa atunci când este vorba de păreri negative nu știu să vândă. Pentru că dacă ar ști, nu ar da astfel de răspunsuri. Eu știu așa: clientul este suveran, iar în cazul ăsta clienții sunt cititorii. Contează cum îi tratezi, iar răspunsurile de genul nu vor face altceva decât să îi îndepărteze atât pe cei care au citit cartea (presupunând că ar mai fi citit vreo operă a autorilor după acea antologiei), cât și pe potențialii clienți. Nu vreau să ajung la deviza "clientul are întotdeauna dreptate", sunt foarte conștientă că nu e un adevăr universal. Însă dacă acel client chiar nu are dreptate există moduri mult mai profi și mai elegante de a îi spune asta, decât cel în care a ales să o facă autoarea de față. Poți să corectezi pe cineva și fără să îl numești pe respectivul "prost".

Plus că, în respectivele recenzii, s-a scris strict despre carte, nimeni nu a zis nimic personal legat de vreunul dintre autori. Înțeleg din cele scrise de autoare mai sus că se referă la denigrare, însă niciunul dintre cei care au recenzat cartea, indiferent cât de duri ar fi fost, nu au adus jigniri autoarei. Singura persoană care a adus injurii a fost chiar autoarea. Deși postările respective au fost șterse (nu îmi este foarte clar de ce), încă mai sunt print screen-urile care să dovedească anumite lucruri. Una dintre conversații se află aici. Asta este o altă chestie: dacă doamna este atât de convinsă că are dreptate, de ce a șters de fiecare dată postările cu pricina? Mi se pare bizar. E adevărat că nu toată lumea a fost de acord cu ea, dar ăsta nu mi se pare un motiv suficient de bun. Dacă chiar crezi în ceva, nu îți ștergi afirmațiile la prima părere contra, nu? În plus, doar pentru că au fost șterse asta nu înseamnă că ele nu au existat niciodată. Eu am print screen-uri cu toate acele replici, nu le pun însă aici pentru că nu aș vrea ca acest articol să devină kilometric. 

Mai am un exemplu, de la altă autoare care face parte din antologie:


Ador asta cu "eu mi-am făcut treaba, dacă cititorul nu înțelege nu este problema mea". Mă duce cu gândul la complexul artistului neînțeles. Sunt destul de sigură că am mai spus asta într-un alt articol, acum ceva timp, dar o mai spun o dată: în condițiile în care scopul este ca o operă să fie vândută în cât mai multe exemplare este nevoie ca aceasta să fie accesibilă unui public cât mai larg. Dacă nu este accesibilă, lumea nu o va cumpăra și artistul va muri de foame, dacă nu are vreun alt job bineînțeles. Bine, ăsta este un exemplu general, de altfel habar nu am cum sunt poveștile din antologie, nu m-a interesat cartea cu pricina. Trecem peste convingerea anumitor persoane că dacă se vinde și e popular atunci este comercial, deci prost. Chiar nu am acum energia necesară pentru a merge în direcția asta.

Dar mi se pare totuși amuzantă, într-un mod trist, poziția pe care și-au asumat-o acești scriitori. Zic trist pentru că, din nou, nu îmi sună a mentalitatea cuiva care vrea să vândă. Contează imaginea pe care ți-o formezi în fața clienților și a potențialilor clienți. Eu de exemplu nu o să mă duc să cumpăr de la cineva care răspunde acid criticilor aduse de către clienți. Chiar dacă vor să își apere munca, ceea ce e cu totul alt subiect de discuție, o pot face cu siguranță într-un mod mai elegant decât cele două autoare de mai sus. Și lumea observă lucrurile astea:


Trecând mai departe, am mai văzut o reacție de la o autoare, de care de altfel nu am auzit, dar merită menționată:


Supărarea era că a publicat o carte, pe banii proprii cel mai probabil, și apoi a descoperit că nu a vândut suficient și a ieșit în pierdere. Acum, să te plângi că e bătaie de joc și că tu nu mai oferi nimic mi se pare un pic... exagerat, ținând cont că acei potențiali clienți chiar nu au nicio datorie față de tine, cel care vrei să le vinzi ceva. Dacă reușești să îi atragi, să îi convingi că cumpere, minunat, dar dacă nu... well, aia e vina ta. Am înțeles ulterior că de altfel persoana în cauză nu știa prea multe despre piața de carte de la noi înainte de a publica... a trebuit să respir adânc și să mă calmez. Este cel mai amuzant, tot în sens trist, când oameni care nu au studiat domeniul se apucă și publică și apoi se plâng că înregistrează pierderi. E neplăcut, cred asta, tocmai de aceea primul pas ar trebui să îl reprezinte informarea.

Revenind:


Aș râde, dar nu ar fi râsul meu, cum se spune. În primul rând, am tot văzut chestia asta, mai ales la debutanți: cum zice cineva ceva de rău de cartea lor, cum se simt jigniți personal. Cartea aia și autorul sunt două chestii complet diferite, hadeți să înțelegem asta. Dacă zice cineva că nu i-a plăcut cartea, indiferent cât de dură ar fi recenzia cu pricina, asta nu este același lucru cu a-l înjura pe autor, de exemplu. Comparația cu Albert Einstein de altfel este delicioasă. E mișto să comparăm cărțile de ficțiune cu cele științifice, e foarte mișto. Sunt de acord că fiecare carte are cititorii ei, dar asta nu înseamnă că nu putem să ne spunem părerea despre un roman care nu ne-a plăcut sau pe care îl considerăm slab. Și, din nou, asta cu "cititorul nu a înțeles" denotă o atitudine profund anti-comercială. Vrei să vinzi? Respectă părerea celor din jur, că eu nu o să mă duc să le spun celor cărora le-a plăcut o carte pe care eu am urât-o că nu știu ce carte proastă au citit și că părerea lor e greșită. Cititul e un lucru profund subiectiv, vorbind strict de ficțiune, iar când o părere este subiectivă, nu poate să fie și greșită, eu așa știu, vorbind la modul general. Dacă autorul nu are pielea suficient de groasă cât să accepte că nu tuturor le va plăcea cartea lui, iar unii dintre ei își voi exprima aceste păreri negative online, și-a greșit vocația. Nu este totul lapte și miere, în niciun domeniu. Înțeleg că e greu să scrii o carte, dar asta nu înseamnă că aceasta va plăcea tuturor, statistic nu e posibil. Iar atâta timp cât cititorul respectiv nu îl înjură direct pe autor nu ar trebui să existe probleme. Nu pot exista numai păreri pozitive despre o carte, ok? 

Legat de una dintre autoarele menționate anterior, sunt câteva lucruri pe care le-a spus care m-au durut un pic. Nu, nu au fost îndreptate spre mine, dar pur și simplu arată faptul că nu cunoaște ce înseamnă anumiți termeni, dar dă sfaturi altora, ceea ce este cu atât mai grav. În general, nu mi se pare ok să vorbim despre lucruri pe care nu le cunoaștem. Eu dacă nu sunt sigură de ceva anume, fie întreb pe cineva, dacă cunosc pe cineva care ar putea ști, fie caut pe Google, e atât de simplu!


Doamna nu știe ce înseamnă nici "investiție", nici "preconcepție". Cea din urmă se referea la un articol al meu în care explicam de ce voi citi mai puțini autori români. Acum, aceste două chestii m-au zgâriat pe creier. Ok, "preconcepție" ar fi fost dacă nu aș fi citit niciun autor român, dar spuneam oricui era dispus să mă asculte că toți românii scriu prost. În postarea cu pricina am menționat că am citit treizeci de autori români și că abia apoi am ajuns la concluzia că nu scriu bine. Cât despre "semnează aceleași contracte, sunt distribuiți la fel"... n-am cuvinte. Să zic că în alte țări există o industrie de carte? Că ăia au agenți și că, cel puțin în SUA din câte am putut afla, editura nici nu se uită la tine dacă nu ai un agent literar? Că distribuția la ei nici nu se poate compara cu ce avem noi? Că noi nu avem industrie de carte? Că alte țări au cursuri de scriere creativă? Nu mai zic, că mă enervez și nu are rost.

Apropo de vorbit despre lucruri pe care nu le cunoaștem:


Ce pot să zic? Mă bucură enorm faptul că scrie într-un gen despre care nu știe nimic, dar se laudă că scrie cu siguranță diferit, că ce scrie ea nu e SF tipic, cu extratereștri. Uite, asta e o preconcepție, de exemplu. Până și eu știu că SF nu înseamnă doar extratereștri și nu mă pot lăuda cu prea multe SF-uri la activ.

Să revin la primul print screen de mai sus, că acolo mă doare mai mult. Mai exact doare partea cu "taie de pe listă câștiguri și înlocuiește-l cu investiții". Din punct de vedere pur economic, o investiție este ceva din care obții un profit, sau câștiguri cum s-a spus în comentariul respectiv. Dacă nu obții un profit, aceea nu este o investiție, este o afacere proastă. Cum ziceam, mă enervează oamenii care nu cunosc termenii, dar le dau sfaturi altora. Un search pe Google ar fi rezolvat această dilemă. 

Dar, după toate aceste lucruri, asta mi se pare că e cireașa de pe tort:


După ce a menționat mai sus care sunt costurile de publicare ale unei cărți (1000-2500 de lei), ține să spună că vrea să demonstreze că "poți răzbi ca autor și fără pile sau să fii bogat sau vedetă ci pornind de jos prin ceea ce scrii și aduci în fața cititorilor". Am copiat și greșelile, scuzați. Acum, de ce să fiu rea, pentru ea 2500 de lei nu o fi așa o sumă, dar în mintea mea este. Personal nu văd de ce ai băga atâția bani în ceva care nu aduce niciun câștig. Ok, scuzați, poate că de fapt nu vrea să vândă și e doar un hobby, caz în care... Nu știu unde am vrut să ajung. Chiar nu mă interesează ce fac alții cu banii, însă mi se pare distructiv pentru un autor să își publice cartea pe proprii bani. Pentru că, așa cum am observat, cărțile respective sunt publicate în stadiu de draft. Și chiar nu pot să condamn editurile care fac asta, chit că sunt contra acestei practici. Până la urmă, de ce nu? Dacă omul e dispus să plătească, iar totul e legal, nu e o afacere chiar rea. Ce mi se pare trist este că observ că unii au impresia că este foarte normal să se procedeze așa, că doar ce motive ar avea editura să bage bani într-o carte, mai ales când vine vorba de debutanți?

Nu mi se pare normal acest lucru din următorul motiv: dacă ar fi ca autorii să trăiască din scris, aceea ar fi o meserie. Pentru orice altă meserie, trebuie studii, experiență etc. Când mergi la un angajator, nu îl plătești pentru ca el să te angajeze, cu tot cu contract, iar apoi tu de fapt nu obții niciun venit din chestia asta. Sau mult prea puțin ca să poți să trăiești. Corect? 

În afară de asta, unde mai e valoarea? Am ajuns în situația în care oricine care are un anumit venit își poate permite să își publice cartea, iar apoi se numește "autor". Nu mai există diferențiere în cazul ăsta, pentru că nu mai are cum să existe, atâta timp cât singura condiție sunt banii pentru tiraj și dacă îi ai sau nu. Și în cazul în care aceste edituri nu ar accepta pe oricine... Nu mă încălzește cu nimic faptul că nu iau banii oricui, chiar deloc. Efectul este același. Și oricum, dacă nu îl publică editura X pe bani, mai există și editura Y. Se găsește cineva să îi tipărească cărțile. Da, știu că se întâmplă și prin alte țări, dar asta nu mă ajută. E pe modelul "și alții greșesc". Nu mă încălzește cu nimic. Dacă și alții greșesc asta nu înseamnă că noi nu ar trebui să ne corectăm, vorbind la modul general. 

Genul ăsta de răspunsuri, acide, mă fac să îmi pun serioase semne de întrebare. Piața asta de carte, mă refer la cea de cărți scrise de autori români, e destul de mică, cu tiraje minuscule. În condițiile astea mi se pare de-a dreptul distructiv ca autorii să se comporte astfel. Pentru că nu, respectatul opiniilor clienților nu înseamnă ceea ce crede cel puțin unul dintre ei că înseamnă (vezi primele două print screen-uri, nu îndăznesc să reproduc). Mi se pare amuzant de-a dreptul că în aceste condiții își permit luxul de a pierde clienți. Dar hei, ce știu eu, poate că persoanele în cauză vând mii și zeci de mii de exemplare și de aceea își permit (scuzați sarcasmul).

Nu, nu am scris lucrurile astea pentru autoare, m-am convins deja că nu acceptă niciun fel de feedback, indiferent pe ce subiect i se oferă acesta, indiferent cât de frumos ar fi formulat. Simțeam doar nevoia să mă descarc și să vorbesc despre anumite lucruri, pentru că sunt chestii care nu mi se par ok, din punctul de vedere al economistului din mine și mă tot gândesc să scriu articolul ăsta de ceva timp.

Ah, mai e un lucru pe care vreau să îl menționez. După multe replici pe internet între autoare și cititori, postări șterse și așa mai departe, un critic literar a scris un articol, din care doamna a citat următoarele:


Ce pot să spun? La un anumit nivel, înțeleg de ce ar alege să creadă asta, chit că piața este mult prea mică ca să merite un asemenea efort din partea oricui, de a manipula 1, 3, 5 inși pentru a promova anumite edituri. Dar înțeleg: este mult mai simplu să credem că e o conspirație la mijloc, decât că poate alea chiar sunt părerile sincere ale unor cititori. Și că poate cărțile alea au anumite probleme. Articolul era acolo, concluzia e simplă, la îndemână, facilă. It's the easy way out. Nu trebuie să facem nimic, din moment ce ăștia clar habar nu au despre ce vorbesc, săracii.

De altfel, am înțeles după mult timp de ce lumea din acest "fandom" are atâtea probleme cu proiectul Blogosfera SF&F: cum îndrăznim să spunem că scriitori români nu scriu bine, mai ales dacă romanele respective au și premii în spate? Am înțeles. Probabil că, în punctul ăsta, ar fi o decizie deșteaptă să mă retrag, cum acest "fandom" nu mi se pare că are mare lucru de oferit. Dar... parcă nu îmi vine să mă las, nu e totul negru, mai sunt pe aici oameni care înțeleg anumite aspecte despre relația autor - cititor, mai sunt câțiva oameni care chiar scot cărți bune, bine editate. Mi se pare totuși trist că am ajuns să nu dau numele acestor persoane pentru că apoi există riscul de a se spune că mă plătesc/manipulează pentru a spune acele lucruri. 

În fine, mă opresc aici, că observ că nu știu să mă restrâng cu aceste articole, tot lungi ajung să fie. Mulțumesc dacă ați citit până la final, iar dacă vrea cineva să adauge ceva sunteți bineveniți. Nu trebuie să fiți de acord cu mine, de altfel. Putem discuta oricum, eu chiar sunt deschisă să aud și alte păreri despre subiect, în limita bunului simț bineînțeles.

"La sud de graniță, la vest de soare" de Haruki Murakami

După un șir de cărți românești dezamăgitoare mi-am zis că ar cam fi cazul să revin la autorii preferați, unul dintre aceștia fiind Haruki Murakami. Și... sunt foarte dezamăgită, chiar nu mi-a plăcut cartea asta.

Cartea asta îl are ca protagonist pe Hajime, copil singur la părinți, care este cumva obsedat de o prietenă din copilărie pe care nu a mai văzut-o de peste douăzeci de ani și la care ținea foarte mult, Shimamoto. Acum, acest Hajime, la vârsta de 38 de ani, cred, are soție, două fete și deține două baruri din care câștigă destul de bine. Într-o zi, o reîntâlnește pe Shimamoto, iar de aici începe o întreagă intrigă despre iubirea dintre ei și chestii.

Spoilers ahead!

Acum, Hajime și Shimamoto se întâlnesc abia pe la jumătatea cărții. Până în punctul ăla ni se prezintă o parte din viața lui Hajime, cu focus pe partea sexuală a acesteia. Chiar nu sunt genul pe care să o deranjeze scenele de sex, dar aici par să fie de dragul de a fi, în mare parte, și nu creează o imagine favorabilă pentru Hajime, care oricât ar zice că le iubește pe fetele astea, ajunge să le rănească în niște moduri destul de urâte. Aici îmi vine în minte mai ales Izumi, that was not cool. Să nu mai zic de faptul că e căsătorit, dar e gata să își părăsească familia pentru Shimamoto, despre care nu știe absolut nimic în prezent. Yeah... personajul este foarte nesuferit. Și poate că tot ar mai fi fost o chestie dacă lucrurile ar fi fost duse până la capăt, dar nu, pentru că tipa decide să își ia tălpășița, nu se știe de ce, imediat după ce își tot promit că vor fugi împreună și apoi sex. Și apoi dispare, iar Hajime susține în continuare că își iubește soția. I hate this guy so much! Și nu o înțeleg nici pe soția lui, pentru că îl primește înapoi, asta deși știe adevărul.

Faza e că mie îmi place Murakami în parte și pentru atmosfera pe care o creează, care aici mi s-a părut că a lipsit cu desăvârșire. Ori asta, ori mi-a luat mie prea mult timp să citesc cartea asta și am pierdut ceva pe drum.

Chiar nu mi-a plăcut și chiar speram ca asta să fie o carte bună, chiar vreau să citesc și eu în sfârșit o carte bună, anul ăsta până acum nu a fost minunat din punctul ăsta de vedere. Din cinci cărți câte am citit până acum, mi-au plăcut doar două. This is sad.

Nu renunț încă la Murakami, pentru că îmi dau seama că nu tot ce scrie cineva poate fi o capodoperă, dar chiar sper să nu mă dezamăgească în continuare, că majoritatea cărților lui chiar mi-au plăcut.