2018 resolutions

Ok, asta e a doua oară când scriu postarea asta, pentru că prima dată mi s-a părut că a ieșit prea... hmm, nu tristă, cât not good enough for me. Am încercat să copiez ceea ce am făcut anul trecut, dar uitându-mă la postarea aia... anul trecut n-a fost chiar cel mai bun pentru mine și mai că am sărit subiectul atunci. Dar anul ăsta vreau să fac acest post mai detaliat, să zicem, a fost un an mai ok, în mare parte. Nu a început prea bine și nici nu s-a terminat într-un mod fericit, dar as a whole nu a fost cel mai rău an.

2017

Blog
  • mi-ar plăcea să fiu încă aici, ar fi drăguț să pot marca șapte ani de blog - Yep, după cum se poate vedea îs încă aici. Nu la fel de prezentă ca anii trecuți, dar având în vedere cum stau cu timpul, eu una sunt fericită că încă postez.
  • dacă aș putea posta măcar cât am făcut-o în 2016, adică pe la 100 de postări, eu una voi fi mulțumită - Nope, nu sunt prea aproape de ălea 100 de postări...
Uitându-mă prin arhivă, îmi dau seama că postez tot mai rar. Și nu îmi place asta, dar e adevărat că am mai puțin timp de când am terminat facultatea și acum mai am și masterul care îmi ocupă timp. Mă bucur totuși că blogul nu a murit între timp, ca alte hobby-uri, dar despre asta voi vorbi mai târziu, sper. 
Anul ăsta am făcut o chestie, mi-am făcut un calendar în Onenote și am marcat zilele în care am postat, eram curioasă să văd cam cum postez. Și mi-a ieșit așa:
Nu sunt deloc constantă cu blogul ăsta, ce văd eu e că postez destul de împrăștiat. Ori postez câteva zile la rând, ori nu mai am nimic nou pe blog vreo săptămână. Mă gândesc serios la a "copia" ce fac unii dintre cei pe care îi urmăresc pe youtube, în sensul de a îmi seta un schedule în care să postez. Gen să postez în anumite zile ale săptămânii, dar nu m-am gândit prea în detaliu la asta. Tot ce știu e că aș vrea să am postări mai constante pe blog.  Vom vedea ce se va întâmpla pe parcurs, bănuiesc.

Cărți
  • să citesc 30 de cărți - yep, în sfârșit mi-am atins și eu goal-ul de pe Goodreads! 
  • am de gând să încerc să citesc cât mai multe din cărțile pe care deja le am înainte de a cumpăra altele. Știu că nu e chiar așa grav, pentru că sunt cărți, dar ar cam trebui să le și citesc. Dacă aș citi măcar 30 din cărțile pe care le am deja, până la finalul anului, voi fi mulțumită. - nope, din cele 30 de cărți citite, doar 14 au fost din cele pe care le aveam deja în bibliotecă.
  • vreau să am ca prioritate, dacă voi vrea să cumpăr cărți, pe cele ale autorilor români, continuările seriilor pe care le-am început, și autorii care deja știu că îmi plac. - ăh, nope, am cumpărat mai mult autori străini anul ăsta.
Ce pot să spun? Îmi place să cumpăr cărți, dar nu am neapărat și suficient timp să le citesc astfel încât să nu se adune prea multe. Dacă ar fi să fiu realistă, știu că nu voi ajunge niciodată să am zero cărți necitite în bibliotecă. Dar mi-ar plăcea să nu ajung să am sute de cărți necitite pe rafturi.
Cât despre autorii români, am un articol separat în minte, în care să vorbesc despre planurile pe 2018 în ceea ce privește cititul de autori români contemporani. Sper să îl scriu la începutul anului, sunt câteva lucruri pe care mai vreau să le spun. 


În stânga sunt toate cărțile pe care le-am citit în 2017, cu rating-urile de pe Goodreads. Nu a fost cel mai bun an din punct de vedere al cărților citite, iar cele mai mari dezamăgiri au venit de la cărțile autorilor români. Mi se pare trist, pentru că ajunsesem și eu să am ceva mai multă încredere în autorii noștri. 
Aș face un top cinci, dar nu prea știu ce cărți aș pune pe listă. Dacă ar fi să mă iau doar după rating-uri, nu ar fi chiar așa greu, dar am decis că nu vreau să adaug pe listă cărți din serii, cu excepția primului volum. Mi-au plăcut mult câteva continuări de serii, dar vreau să recomand mai mult cărți care se pot citi individual, cu excepția primelor volume din serii. 
Oricum, pot spune că cel mai mult mi-a plăcut American Gods de Neil Gaiman, iar cel mai puțin mi-a plăcut Noaptea în oraș, fără părinți de Dănuț Ungureanu. 

Altele
  • să rămân la buget la master - yep
  • să încerc în continuare să fiu calmă - nope, anul ăsta am tot fost agitată, cu și fără motive serioase
  • să încerc să mă țin de echitație, poate ajung la mai mult de două ședințe - yep, anul ăsta am mers mai des la lecții și mi-am depășit frica de cai, I feel proud of that!
  • să economisesc niște bani - yep
  • să continui cu franceza - ăh, nu chiar. Tot încerc, dar mi-e greu în parte și pentru că nu folosesc limba, dar asta nu înseamnă că nu voi încerca în continuare. Vreau să îmi fac un plan, pe care să îl și respect, în 2018 pentru că ceva-ceva tot s-a lipit de mine de când tot încerc să învăț limba asta.
Legat de franceză, țin totuși să menționez că atunci când am mai mult timp, cum a fost în vară, și acum, spre finalul anului, mai mă străduiesc să învăț. Chiar caut să găsesc o metodă care să mă motiveze cumva. Planul e să ajung cu limba la un nivel la care să pot citi, de preferat romane cu un limbaj nu prea complicat, și am senzația că va fi mai simplu după aceea. Momentan, mai încerc să citesc manga în franceză și înțeleg în mare parte, iar ce nu înțeleg, traduc. Tot încerc în parte și pentru că am tot făcut în școală limba și cu toate astea tot nu o știu. 
Nu m-am descurcat chiar minunat cu goal-urile pe anul ăsta, but I tried my best, I think.
Ce s-a mai întâmplat notabil anul ăsta a fost că mi-am schimbat iar job-ul, în septembrie. Cred că am luat decizia potrivită, sper, și m-am obișnuit în cele din urmă și cu noul job. E foarte diferit de ce am făcut până acum, fac mai multe, dar și învăț mult mai multe, ceea ce cred că îmi va fi de folos. 
Ar mai fi un lucru pe care tot încerc să îl menționez, într-un fel sau altul, și nu am reușit, pentru că mă face să mă simt un pic... aiurea, ca să nu zic altfel. Ăh, am prins niște curaj după ce mi-am depășit frica de cai, și povestea pe scurt e că am un text publicat în Gazeta SF... din septembrie, și nu am share-uit nicăieri chestia asta. Mă face să mă simt aiurea pentru că hobby-ul în sine e destul de mort, nu am mai avut nicio tentație să mă reapuc anul ăsta. Și despre asta tot îmi propun să scriu într-un articol, dar... mna, nu știu dacă e cea mai bună idee pe care am avut-o vreodată. Dar voi vedea. Totuși, am vrut măcar să menționez asta pe undeva prin postarea asta, că am avut ambiții cu scrisul timp de niște ani.
Ah, și până nu uit, anul ăsta m-am apucat de o chestie care mi se pare că a devenit destul de populară, se numește bullet journal. Nu sunt genul uitucă sau ceva, doar că am descoperit că mă ajută dacă tot ceea ce ar trebui să fac e scris undeva și nu mi se învârte pur și simplu în creier. Și îmi și place să fac tot felul de liste, sistemul ăsta e foarte flexibil și m-am gândit că de ce nu? Și îmi place, doar că, fiindcă îmi urăsc scrisul de mână, eu fac asta în Onenote, pentru că mă lasă să țin totul într-un loc și se sincronizează across devices, deci îl am pe telefon și nu mai trebuie să car vreo agendă după mine. I like it.

2018

Blog
  • Să încerc să postez măcar o dată pe săptămână 
  • Să încerc să am postări pe subiecte mai variate, chiar dacă blogul e în mare despre cărți
Nu îmi propun mai multe pentru că o să am dizertația, plus că mă apuc de școala de șoferi, deci trebuie să gândesc realistic. După ce termin cu toate astea, sper să postez mai des, o să mă străduiesc.

Cărți
  • Să citesc 30 de cărți
  • Să investesc mai mult în ebook-uri(nu prea mai am spațiu în bibliotecă)
  • Să încerc să reduc numărul de cărți necitite din bibliotecă. Dacă aș avea undeva pe la (sau sub) 50 de cărți necitite până la finalul anului aș fi chiar fericită. Acum am 71 necitie, și mai trebuie să vină șapte cărți de la Okian, pe care le-am comandat în noiembrie. Deci dacă nu mai cumpăr nicio cartea tot anul și citesc 30, o să am 48 la finalul anului. Mda, asta s-ar putea să nu fie realistică, but I can try.
Altele
  • Să termin masterul
  • Să mă țin în continuare de echitație
  • Să continui să încerc să învăț franceză
  • Să am carnet de șofer și, dacă îmi iese asta, să îmi iau mașină. Le pun împreună pentru că nu mi se pare că au sens separat.
And that's it.

Happy New Year!

The Greatest Showman

Nu aș putea spune că sunt mare fan al musicalurilor, în mare parte pentru că mereu mi s-a părut distracting atunci când începea un număr în care toți cântau. Dar ăsta e un film despre circ și nu am putut rezista tentației. Și chiar mi-a plăcut, cu totul, și m-am îndrăgostit de soundtrack!
Filmul este despre P.T. Barnum, cel care a creat, să zic așa, circul. Nu am cercetat povestea persoanei înainte de a vedea filmul, pentru că voiam doar să îl văd așa cum a fost făcut, fără să mă gândesc cât de aproape sau departe este de povestea reală. Nu știu cât de mult respectă Hollywood-ul din realitatea atunci când face genul ăsta de filme, și nu am fost niciodată prea curioasă să aflu. Dar să revenim la film.
Chiar mi-a plăcut, l-am văzut ieri și până acum nu m-am putut gândi la nimic care să mi se pară unrealistic. Poate sunt biased, dar m-am simțit foarte bine în timp ce mă uitam la ce au făcut în acest film, m-am trezit zâmbind de câteva ori la anumite lucruri care s-au întâmplat.
M-am așteptat totuși să fie prea... roz, dar nu a fost așa. Sunt multe lucruri care îi merg bine lui Barnum, dar are și câteva set backs pe parcurs și nu are chiar cel mai fericit și optimist final, cel puțin eu așa cred. Mi-a plăcut și că filmul nu l-a arătat pe Barnum ca persoana asta super bună, până la urmă ceea ce făcea el era o afacere. Modul în care la un moment dat își tratează vedetele chiar mi s-a părut realistic și a fost momentul în care am decis că îmi va plăcea filmul ăsta. Nu totul merge strună și spre final lucrurile nu arată bine deloc pentru Barnum. 
Cred totuși că ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost povestea de dragoste dintre personajele lui Zac Efron și Zendeya(stau prost la reținutul numelor). Ceva la poveștile de dragoste care nu ar trebui, din punctul de vedere al societății de atunci, să fie posibile... nu știu de ce, dar mereu mă atrag genul ăsta de povești, mai ales dacă nu se află în centrul poveștii. Pentru că asta e povestea lui P.T. Barnum, dar mai avem și alte personaje care ajung in the spotlight. Asta mi-a plăcut.
Cum ziceam, m-am îndrăgostit de soundtrack. This is me mi-a plăcut încă de când l-am auzit în trailer, dar din celelalte cântece din film mi-au mai plăcut foarte mult A million dreams, Come alive, The greatest show și From now on. Astea ar fi preferatele mele.
Și dacă tot vorbim de câtece, Hugh Jackman m-a impresionat plăcut. Nu l-aș fi luat de cântăreț. Nu o avea voce de operă, dar pentru filmul ăsta eu cred că s-a descurcat destul de bine. My humble opinion. 
I really liked this movie, și chiar l-aș recomanda. Nu mă pot gândi la niciun lucru negativ de spus despre film, deși sunt convinsă că nu e perfect. Dar m-a făcut să mă simt bine și pentru mine asta e suficient.

Achiziții(51)

În ultimele luni am mai adunat câteva cărți. Țin totuși să menționez că nu am mai cumpărat multe cărți deodată în ultimul timp. Bine, mai am o comandă dată pe Okian care o să vină la anul, în ianuarie, dar în afară de asta, în ultimele luni am mai cumpărat câte o carte sau două. Problema e că nu am mai avut atât de mult timp pentru a citi cărțile astea și s-au tot adunat. 
Dar să trecem la scopul postării.

Meseria de romancier de Haruki Murakami am primit-o cadou de Sfântă mărie, Murakami e unul din autorii meu preferați, o să îi citesc toate cărțile eventually. Anihilare de Jeff Vandermeer are o poveste interesantă. Am comandat-o împreună cu multe alte cărți de pe Elefant, nu toate pentru mine, iar din toată acea comandă nu a venit decât cartea asta. Iar când am sunat mi s-a spus că acea comanda nu a fost inregistrată, și am renunțat la ea, mai am diverse neplăceri când vine vorba de Elefant. Arhitecții speranței de Alexandru Lamba am luat-o de la Antares Fest și sunt curioasă să văd cum o să mi se pară. Tot de la Antares am mai cumpărat Moartea vie de Daniela Faur, pe care am încercat să o citesc, dar nu mi-a plăcut, o să spun câteva cuvinte în wrap-up despre asta; și Dragon de Anamaria Borlan pe care încă nu am încercat să o citesc. Mai am și Ora 12 de Alexandra Gold, care e un roman grafic, l-am citit și nu mi s-a părut cine știe ce.
Restituirea de Anamaria Bancea am luat-o pentru că am auzit lucruri bune, sunt curioasă și chiar sper să îmi placă. Următoarele două cărți sunt de la Gaudeamus. E vorba de Secretul regelui nemuritor de Mircea Țara, un prolog la romanul Inima dragonului. Romanul mi s-a părut la final doar ok, dar vreau să văd ce altceva va mai scrie autorul, de aceea am cumpărat această nouă cartea a lui. Și tot de acolo am luat Povestiri de la marginea realității 2 de Dan Rădoiu, care nu mi-a plăcut la fel de mult ca prima carte, dar îl recomand totuși în continuare pe autor. 
Mi-am luat Țara vinului de Mo Yan pentru că era la reducere pe Elefant și în baza faptului că mi-a plăcut singura carte a autorului pe care am citit-o. Cam pe același principiu am luat și Saga favoritelor de Jean des Cars, cu diferența că am citit trei cărți scrise de el și practic fac colecție, le cumpăr de câte ori le văd la reducere. Și sper să ajung să le și citesc cândva curând. Și mai am Povestea slujitoarei de Margaret Atwood, despre care am auzit foarte multe și sunt curioasă să văd cum o să mi se pară. Sunt convinsă totuși că nu va fi chiar ușor de citit, știu în mare cam despre ce estea vorba.
Mai am un pic, please bear with me. Astea sunt primite. Am auzit în principiu de toate, chit că nu știu subiectul fiecăreia, dar știu titlurile. Ultima ta zi de Daniel Cole și Ultimul polițist de Ben H. Winters din ce am citit pe spate sunt thrillere, iar de cea din urmă am mai auzit de pe youtube și sună ca ceva ce poate fi foarte fain. Poftă de ciocolată de Care Santos și Confess de Colleen Hoover nu știu exact despre ce sunt, dar am tot văzut titlurile.

Astea sunt ultimele cărți pe care le-am adunat anul ăsta, am vrut inițial să le includ și pe cele de la Okian, dar am aflat apoi că nu vor ajunge anul ăsta. Nu pot spune că mă deranjează, nu e ca și când nu aș avea ce să citesc.

"Darul lui Jonas(The Giver #1)" de Lois Lowry

Am vrut să citesc cartea asta după ce am văzut filmul... care a apărut în 2014. Mi-au trebuit trei ani, dar am ajuns în sfârșit să o citesc. Și cu asta mi-am atins goal-ul de pe Goodreads. Yaaay! Și încă nu s-a terminat anul, sper să mai termin câteva cărți. Dar să mă întorc la recenzie.
Cartea este despre Jonas, care trăiește într-o societate care se vrea utopică. Nu există culori, muzică, practic totul e făcut pentru ca toți să fie egali. Cetățenii primesc diverse obiecte pe măsură ce cresc în vârstă, iar la doisprezece ani li se dau Însărcinările, practic slujbele pe care le vor avea ca adulți. Jonas este ales să fie Păstrătorul memoriei, adică cel care va ști totul despre trecut pentru ca ceilalți să își poată trăi viețile fără să știe nimic despre trecut sau durere.
Știam dinainte de a cumpăra cartea că este pentru copii, iar pe ediția pe care o am scrie și pe copertă asta, dar am vrut totuși să văd cum e cartea față de film. Nu mi-l mai amintesc foarte bine, totuși din ce mai țin minte diferențele sunt destul de mari. În primul rând, personajele în carte sunt copii, Jonas are 12 ani, pe când în film sunt adolescenți. Cred că firul narativ în film e și el destul de diferit față de carte, dar nu bag mâna în foc.
Cred că această carte reușește să transmită mesajul destul de bine. Din ce am înețeles, e vorba de sentimente și de importanța lor și cum lumea din carte nu e atât de minunată pe cât vor toți să creadă. Mi-a plăcut mesajul, și sunt câteva evenimente pe parcurs care au fost fascinant de urmărit. E și o povestea destul  de tristă, dar mi-a plăcut, chit că e o carte pentru copii. Cred că a ajutat și faptul că știam asta și am avut un anume mind set când am început să o citesc.
Acestea fiind zise, din punctul meu de vedere, cartea are și suficiente minusuri. Personajele nu sunt prea individualizate, nici măcar Jonas și nu prea am putut să mă atașez de vreunul. Am senzația că asta a fost intenționat, cum fiecare e egal, dar pentru mine personajele fiind cele mai importante din poveste nu pot să trec cu vederea.
Fiind o carte pentru copii, se trece destul de repede peste anumite lucruri, dar nu mă pot plânge prea tare având în vedere publicul țintă. Totuși, scena despre Pusul pe liber mi s-a părut poate cea mai bună din toată cartea, pentru că spune exact despre ce e vorba, fără ocolișuri. Era destul de evident pentru mine ce înseamnă acest Pus pe liber, dar tot a avut un impact puternic când Jonas află și el exact despre ce e vorba. Și povestea lui Rosemary m-a întristat și ăsta e un personaj care nu apare fizic deloc în carte.
M-a deranjat un pic finalul deschis, în care nu se spune exact dacă totul va fi bine pentru Jonas sau nu. Aș fi vrut să știu, nu sunt mare fan al sfârșiturilor vagi. Dar, per total, pentru ceea ce este, chiar mi-a plăcut cartea aceasta. Nu știu dacă voi citi celelalte volume din serie, dar pe ăsta l-aș recomanda, chiar și adulților, e o carte interesantă.

"Povestiri de la marginea realității 2" de Dan Rădoiu

După ce am avut câteva zile să mă gândesc la cartea asta, mi-am dat seama că vreau să scriu câteva cuvinte despre ea, indiferent cât de lungă sau scurtă ar putea ieși recenzia asta.
De data asta voi scrie diferit, ca și format, față de recenzia primului volum. Acum voi lua fiecare poveste în parte, pentru că pur și simplu nu pot vorbi despre cartea asta ca un întreg, așa cum am făcut la prima. Poate într-o bună zi voi menține același format pentru colecțiile de povestiri scurte, vom vedea.
Sângele Uriașului mi s-a părut o povestioară chiar drăguță, mai ales în contextul în care mi se pare că trece tot mai repede. M-am regăsit acolo.
Ziua în care nu a mai putut o știam, am mai citit-o și anul trecut într-o cărticică ce conținea, cred, două povestiri. Nu mai știu ce am crezut atunci când am citit-o prima dată, dar acum mi s-a părut doar ok.
Despre O zi din viața lui Ion Botloagă în Iriamburg, nu prea știu ce să zic, e bizară, un pic amuzantă, dar cam atât, din punctul meu de vedere.
Case cu dinți. Ei, asta chiar mi-a dat fiori și a avut și un fir narativ mai evident, să zic așa, și e evident scrisă cu scopul de a da fiori, cel puțin eu așa cred. Ăh, mie nu îmi place genul horror, dar asta nu a fost ceva excesiv din punctul ăsta de vedere. A fost chiar interesant, mi-a plăcut ce făcea casa aia, deși nu cred că ăsta ar fi cel mai potrivit cuvânt aici, dar nu am găsit altul. Nu știu, poarte nu ar fi trebuit, dar m-a distrat într-un fel povestirea asta, am un simți al umorului mai ciudat uneori.
Aventurile unui demon ghinionist, în retrospectivă a fost chiar amuzantă, dar mi-ar fi plăcut să fie un pic de tot mai lungă, s-a terminat un pic cam brusc pentr gustul meu, dar în mare chiar m-a distrat.
La jumătatea unui pod peste o apă chiar nu mi-a spus nimic. Nu am înțeles ce a vrut să fie, sau cine era tipa și ce era cu tipul de la finalul poveștii. Mi-ar fi folosit un pic mai mult contex aici, așa cum a fost nu mi s-a părut chiar cine știe ce.
Urâtul din dreapta, tot în retrospectivă a fost ok. Interesant planul tipului, a știut să se folosească de un evenimente neplăcut pentru a câștiga ceva, cred eu. Nu am idee dacă va merge planul lui, povestea nu merge până acolo, dar a avut imaginație.
Misiunea prințului Olono Diallo e povestirea mea preferată din carte, asta chiar mi-a plăcut, a fost exact pe gustul meu. Sunt un pic tristă că doar atât avem din povestea prințului, dar n-ai ce-i face. Dar asta da, mi s-a părut foarte reușită!
Trafaletul, pasta de dinți și farul de la prova mi-a amintit de povestirile din primul volum, ceea ce a fost drăguț, mai ales că acela mi-a plăcut foarte mult. E genul bizar la care nu mai trebuie adăguat nimic, e perfect așa cum e.
Miruna. Și aici m-a cam pierdut volumul ăsta. Povestea are fix genul de subiect pe care eu nu îl pot suferi. Nu conteză cine scrie despre asta, sau cum, I will hate it. Am citit pe diagonală până la final, sperând tot timpul ca tipa să îl înjunghie. Sigh...
Scările din vârful muntelui, a trebuit să mă uit în carte să îmi amintesc despre ce e. Nici asta nu mi-a plăcut, tot din cauza subiectului. Sunt chestii care la mine nu prind.
Iar Oracolul e din nou o poveste care nu mi-a spus nimic. Nu am înețeles ce a vrut să fie, m-a pierdut pe drum.
Și astea ar fi impresiile mele despre această carte. Prima mi-a plăcut mai mult, dar voi admite că aici au fost și câteva lucruri care știu că nu o să îmi placă niciodată, ca și subiect, deci trebuie luat și asta în calcul. Dar voi continua să îl urmăresc pe Dan Rădoiu, până și pentru faptul că până acum el e singurul autor român care m-ar putea convinge să cumpăr un volum de povestiri scurte. Nu sunt fan povești scurte, dar ale lui, în marea majoritate (mai postează pe acest site) îmi plac.Mai există și excepții, ca aici, dar per total pe el l-aș recomanda la capitolul proză scurtă.

Dragi autori, editori and co

Sunt câteva lucruri care mi se tot învârt în minte de câteva luni, dar am evitat să scriu un articol pentru că m-am gândit sincer că oricum nu o să aibă nicun efet. Cred în continuare același lucru, dar, după atâta timp, am decis totuși să scriu articolul, sunt câteva lucruri pe care vreau să le spun.

Nu o să mă leg în articolul ăsta prea mult nici de editare, calitatea textelor, marketing și lucruri asemănătoare. Consider că cei care au scris despre asta înainte au spus suficiente despre aceste aspecte, voi pune linkurile la final. Vreau să vorbesc aici despre ceea ce cred eu că strică cel mai mult imaginea autorilor români. E vorba despre atitudine. Am observat, în ultimul timp, faptul că anumite persoane, fie autori, fie editori, se simt jigniți atunci când despre anumite cărți apar păreri negative. E interesant că nu ajunge să se simtă jignit doar autorul cărții, dar și alte 5-10 persoane din jurul acestuia. Am ales numărul pentru că mi se părea că e cel mai sigur așa, pare range-ul potrivit. Acum, sunt mai multe lucruri pe care eu nu le înțeleg aici, o să le iau pe rând.

În primul rând, de ce autorii se simt jigniți personal de o recenzie/părere negativă de pe internet? Asta în condițiile în care din ce am văzut eu, nu se face atac la persoană în respectivele recenzii. Eu știam că atâta timp cât părerea este strict despre carte, și mai e și cu argumente pe deasupra, nu ar trebui să fie nicio problemă. Dar nu pentru autorii noștri se pare. Pot înțelege că respectivul autor a muncit mult la cartea aceea, și sunt convinsă că nu e ușor să scrii o carte, că altfel ar face-o toată lumea, dar asta nu înseamnă că produsul final va fi pe placul tuturor. Este un risc pe care autorul ar trebui să îl cunoscă și să și-l asume atunci când decide să își publice opera. Dar nu și la noi, unde am văzut două mari reacții la acest gen de recenzii. Fie cititorul nu a înțeles ce a vrut autorul să zică (și este fix vina cititorului, să fim înțeleși), fie cineva l-a plătit pentru recenzia aceea (competiția, normal). 

Mintea mea aici face următoarea analogie: dacă dumneavoastră vă duceți și achiziționați un produs sau serviciu, nu sunteți mulțumit, vă spuneți părerea respectivului vânzător, iar acesta vă spune că nu știți despre ce vorbiți, sau că nu sunteți calificat să vă dați cu părerea pentru că nu aveți studiile necesare, cum v-ați simți? Fiecare dintre noi are anumite așteptări atunci când achiziționează ceva, iar dacă ceea ce cumpărăm nu se ridică la nivelul așteptărilor vom vrea să spunem asta cuiva, iar acum este foarte ușor să facem asta pentru că există internetul. În momentul în care cel care citește feedbackul răspunde într-un mod acid, să zicem, cumpărătorului, asta va avea un efect negativ asupra  imaginii vânzătorului. Dacă eu văd pe un site că li se răspunde așa clienților, nu o să cumpăr de acolo până și pentru acest motiv, pentru că ăsta a ajuns să fie un mod de a diferenția magazinele între ele, mai ales atunci când oferă produse asemănătoare. Astfel de servicii sunt importante pentru client. Sper că până aici am fost suficient de clară.

În contextul ăsta, ce părere credeți că își va face un cititor dacă vede astfel de răspunsuri la o recenzie negativă? Eu am văzut astfel de reacții pe Goodreads, iar primul meu gând e că nu vreau să îl citesc pe acel autor, chiar dacă înainte poate i-aș fi dat o șansă. Astfel de reacții spun foarte multe despre oamenii din spatele cărților respective. Contează foarte mult modul în care vă tratați clienții, care suntem noi, cititorii.

În al doilea rând, putem înceta să privim cititorii de sus? Am văzut cu precădere pe Facebook câteva reacții destul de... hmm, puternice apropo de anumite păreri care au fost emise în mai multe articole ce aveau titlul Cum să nu vinzi o carte. Practic, cam așa se vede lumea asta din ochii cititorilor. Iar răspunsurile, indirecte, pe care eu le-am observat se referau la faptul că oamenii aceia nu au fost implicați în procesul ăsta de publicare a unei cărți, că nu știu despre ce vorbesc, nu au anumite studii, de ce își dau ei cu părerea? Pot accepta faptul că nimeni nu are niciodată în totalitate dreptate, dar în cazul ăsta nu mai bine explicăm unde și de ce greșesc și cum stau lucrurile de fapt? Dacă eu emit o părere eronată, iar cineva care cunoaște subiectul  mai bine mă face cu ou și cu oțet pentru asta, nu mă ajută. Ajută dacă îmi explică de ce greșesc și care e de fapt situația.  

Apoi, nu înțeleg de ce simt anumiți oameni nevoia să se poarte cu mânuși cu autorii români contemporani. La modul hai să nu scriem păreri negative și hai să nu le dăm stele pe Goodreads, să nu stârnim furtuni. Asta nu cred că ajută pe nimeni. Dacă acești autori se supără din cauza unor păreri sincere, din punctul meu de vedere asta este problema acelor autori și atât. Doar pentru că cineva muncește mult la ceva, nu înseamnă că rezultatul va fi pe măsură, din varii motive. Dar dacă cel care observă anumite hibe nu i le transmite, doar pentru a nu se supăra, mă scuzați, dar nu vom ajunge nicăieri. De exemplu, eu pot învăța foarte mult pentru un examen, dar să iau doar 7 în loc de 10. C'est la vie. Pot fie să stau îmbufnată pentru nota asta, sau pot să învăț mai bine pentru mărire, poate mai organizat, nu știu. Putem fie să încercăm să învățăm ceva din greșeli, sau putem să ne prefacem că ele nu există, asta depinde doar de noi. Viața merge mai departe.

În esență, nu îmi place ideea asta că doar una dintre părți are dreptate, iar restul habar nu au despre ce vorbesc. E foarte ușor ca autorul să spună că cititorul nu a înțeles ce a vrut cartea sa să transmită, decât să accepte că poate există lucruri pe care ar putea să le îmbunătățească pe parcurs la scrierile sale. E mult mai simplu să spunem că fanii nu au studiile necesare (indiferent care ar fi ele), decât să înțelegem că așa se văd lucrurile din exterior, și că nu se văd ok. Chiar deloc.

De exemplu, în ziua de azi e foarte important cât de repede poate ajunge un produs la client. Dacă pe site pentru o carte de nici 200 de pagini mi se pune taxă de transport de 12 lei prin poștă, 20 de lei prin curier, iar librăria are program doar în timpul săptămânii până la 17:00, în esență același ca pentru toți cei care lucrează, iar eu trebuie să fac un efort în plus ca să găsesc cartea respectivă... de ce aș face-o? Mai ales dacă nu e un autor pe care să îl fi citit înainte? Există până la urmă atâtea alte cărți la care pot ajunge mult mai ușor. Sunt pentru susținerea autorilor români, dar totul are o limită.

Nu știu alții, dar pe mine a ajuns să mă sece de energie toată chestia asta. Și s-au adunat prea multe dezamăgiri în ultimul timp. Dacă ar fi vorba doar despre probleme de editare, sau faptul că autorul e debutant, aș putea trece peste și să îi mai dau o șansă. Poate a doua oară va fi mai bine. Dar dacă mi se spune că părerea mea, subiectivă, de biet cititor, este greșită și așa mai departe... de ce aș mai vrea eu apoi să îl susțin în orice fel pe acel autor? 

Sunt din ce în ce mai dezamăgită de literatura românească. Pentru că nu avem cursuri de scriere creativă, nu prea sunt oameni care să îi învețe pe debutanți despre scris, editorii sunt puțini, se scapă multe printre crăpături. Mai apare câte o editură unde autorul își plătește tirajul și încet-încet calitatea textelor scade. Dar orgoliile sunt în continuare la locul lor. Ne lipsesc, conform anumitor oameni, "citiorii inteligenți" și "recenziile folositoare", am văzut și plângeri de acest gen. Și după aceea ne mirăm că oamenii nu citesc autori români contemporani. Separat de faptul că majoritatea nici nu au auzit vreodată de acești autori, dar bănuiesc că asta nu este treaba mea... 

Mi-ar plăcea să se poată purta un dialog între cele două părți: vânzători și cumpărători, dar din ce am văzut în acești ani acest lucru nu pare să fie posibil. Dar bănuiesc că e ok și așa, dacă domnilor autori le e mai ușor în acest fel, considerând că au tot timpul dreptate. De ce să mint, funcționez pe principiul whatever floats your boat. Atâta doar că în acest fel nu văd cum ar putea dânșii să atragă cititori noi, stând în turnul dumnealor de fildeș, fiind convinși că toți ceilalți sunt de vină, mai puțin dumnealor. Dar, dacă asta este ceea ce își doresc să creadă, cine sunt eu să le spun altceva?

Mulțumesc tuturor celor care ați avut răbdare să citiți până la final, știu că a ieșit destul de lung articolul. În esență, nu sunt supărată, sunt doar dezamăgită, atâta tot.

PS: Trebuie totuși să menționez faptul că cele de mai sus sunt valabile doar pentru anumiți autori pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului. Sunt alți autori care mi se par foarte ok din punctul ăsta de vedere, dar știți cum se spune, lucrurile negative au mereu un impact mai puternic decât cele pozitive. Sad, but true.

Linkuri: Iulia Albota #1; Iulia Albota #2; Iulia Albota #3; Ștefan Decebal Guță #5; Ștefan Decebal Guță #6; Florin Stanciu #1; Florin Stanciu #2; Florin Stanciun #3

"Culoarea sentimentelor" de Kathryn Stockett

Am vrut să citesc ceva diferit, așa că am decis că ăsta e momentul oportun pentru a începe cartea de față. Am terminat-o în trei zile, deși are un pic peste cinci sute de pagini, și încă încerc să îmi adun gândurile.
Acțiunea se petrece în anii 1960, în orașul Jackson, Mississippi, și avem trei personaje principale. Avem două slujnice, pe Aibileen și pe Minny, și apoi o mai avem pe domnișoara Skeeter, careîși dorește să devină jurnalistă și vrea să scrie o carte cu interviuri de la slujnice despre cum e să lucreze pentru familii de albi.
Man, the racism in this book! La drept vorbind, probabil că ar fi trebuit să mă aștept, mai ales având în vedere perioada în care se desfășoară evenimentele, dar tot m-a luat prin susprindere. Mai ales că asta nu e ceva ce citesc în mod obișnuit. Dar am trecut peste până la urmă, oarecum, și am mers mai departe.
Să încep cu problemele pe care le-am avut cu această carte. Personajele. Majoritatea sunt de-a dreptul stereotipuri. Nu au pic de personalitate și sunt acolo doar pentru rolul pe care îl joacă în poveste. Nici personajele principale nu sunt foarte departe, dar ele sunt individualizate suficient cât să pot să spun că mi-a păsat mai mult de ele. Preferata mea e Minny, m-a amuzat teribil pe parcurs, capitolele ei erau preferatele mele, și nu are prea multe în carte. Cred că cele mai multe sunt ale domnișoarei Skeeter, sau oricum ea și Aibileen povestesc cel mai des. Au fost capitole care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin ca altele.
Mi s-a părut că spre final cartea și-a pierdut momentum-ul pe care l-a tot avut pe parcurs, mi s-a părut un pic de tot prea lungă cartea. Am sărit un pic prin ultimele capitole pentru că voiam să aflu mai repede despre anumite consecințe.
Un alt lucru, drama din cartea asta. Și nu mă refer la drama reală a oamenilor de culoare și toate cele, vorbesc de drama creată de albi. Atâta snobism și atâtea prostii acolo. E exact genul de chestie pe care eu nu o pot suporta. Femeile alea din Ligă, cu Balul lor de Binefacere, mi se par atât de false și prefăcute că mi se face greață. Poate că se potrivește vremurilor, nu știu asta, dar tot le-aș fi dat brânci pe scări, mai ales lui Hilly, femeia asta e de-a dreptul enervantă.
Ultima mea problemă e modul în care s-a terminat cartea. Mi s-a părut că s-a sfârșit brusc și un pic cam prea ok având în vedere tot ceea ce s-a petrecut înainte. Adică, na, mi-ar fi părut rău de personaje, care și așa nu au cea mai fericită viață, dar mi s-a părut că genul ăsta de poveste ar duce spre un final mult mai trist decât a fost.
Și acum să trec la ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut să urmăresc scrierea cărții și tot ceea ce se petrecea în acest timp. M-a surprins într-un fel că slujnicele chiar au fost de acord să își spună poveștile, dar din nou nu știu cât de accurate e chestia asta, sau reacțiile personajelor și tot așa. Nu cunosc prea multe despre SUA în perioada aia, și clar eu vin din alt mediu. Dar în mare, ce s-a petrecut mi s-a părut realistic, dar anumite reacții un pic de tot exagerate pe alocuri, mă refer la femeile albe. Dar poate chiar așa s-ar fi comportat, din nou, habar n-am.
Mi-a plăcut prietenia care s-a format între personaje, între slujnice și domnișoara Skeeter. Mi-a plăcut și de ea, chit că au fost momente când mă plictiseam să citesc despre viața ei. Pentru că această carte nu e numai despre proiectul lui Skeeter, e și despre viețile acestor trei personaje, și nu numai. Skeeter caută să afle ce s-a întâmplat cu slujnica care a crescut-o pe ea, Constantine, iar când am aflat în sfârșit ce s-a întâmplat... mi s-a părut foarte trist. Dar cartea cred că face o treabă bună din a încerca să arate că oamenii albi și cei negri nu sunt chiar așa de diferiți precum vor familiile de albi să creadă. Asta mi-a plăcut, sunt câteva pasaje în carte care chiar m-au făcut să zâmbesc. Au fost și altele unde mai că nu mi-au dat lacrimile, dar mă așteptam la asta.
Per total, aș recomanda cartea asta, cred că merită citită. 

Mini recenzii filme(#3)

În ultimele câteva luni am văzut câteva filme despre care nu am destule de spus pentru o postare întreagă, așa că le-am adunat și voi povesti un pic despre ele acum. Vreau să mai vorbesc și despre alte lucruri în afară de cărți, și ăsta ar fi unul dintre ele.

Fast and furious 8
Filmele astea au multe hibe dacă stai să le analizezi în detaliu, dar pe de altă parte sunt fun de privit. Nu sunt ceva extraordinar, sunt într-un fel desene animate, așa cum îi place mamei mele să zică.
Am văzut filmul ăsta acum câteva luni bune, și m-am distrat urmărindu-l și apoi amuzându-mă pe seama unor detalii care nu fac cel mai mult sens(știu că am scris greșit, e intenționat). Eu merg la genul ăsta de filme când fie nu am ceva mai bun de făcut, fie vreau să mă gândesc la altceva pentru vreo două ore, iar atunci când l-am văzut a fost exact ce trebuia. 
Încă pe amuz pe seama anumitor greșeli evidente din film. Dar seria asta nici nu mi se pare că se ia în serios, ceea ce e ok, din punctul meu de vedere. 


Baywatch
La ăsta chiar nu știu ce am căutat, că știam că va fi o porcărie, și asta a și fost. Din prima scenă mi-am dat seama că va fi o prostie.
Îmi amintesc că parcă simțeam cum îmi mor neuronii uitându-mă la filmul ăsta, nimic nu avea sens, personajele sunt meh, iar tipul pe care îl joacă Zac Efron e... nici nu am cuvinte. 
Încearcă el ceva cu prietenie și chestii, dar nu îi iese, iar plotul e atât de subțire și de paralel cu realitatea, că devine și greu de privit după un timp.
Dar asta îmi trebuie, că știam că nu va fi un film bun.


American Made
Aici am greșit eu, am crezut că ăsta va fi ca majoritatea filmelor în care joacă Tom Cruise în ultimul timp, gen cu multă acțiune și chestii, ca Mission Impossible. Nu a fost așa. Filmul este inspirat dintr-o poveste reală, a lui Barry Seal, care ajunge să fie traficant de droguri, și recrutat de CIA pentru că era un pilor bun.
Mi s-a părut prea lung și destul de plictisitor. A avut și elemente interesante, mai ales că nu știam povestea asta, dar per total nu cel mai interesant film pe care l-am văzut în ultima perioadă. Și mi s-a părut și un pic cam lung spre final.


Hitman's bodyguard
Ei, ăsta a fost un film chiar distractiv, și l-am văzut de două ori. M-am distrat pe tot parcursul filmului. Ryan Reynolds joacă un bodyguard care trebuie să îl ducă pe un criminal în siguranță pentru a depune o mărturie. Și evident că mai nimic nu merge conform planului, e și o fostă iubită implicată, e foarte fun.
Și scenele de acțiune mi s-au părut bine făcute, mi-a plăcut să le urmăresc.
Sigur, dacă stai să te gândești, e un pic ridicol filmul, dar e atât de plăcut de urmărit, încât chiar nu mi-a păsat. Mai e nevoie și de astfel de filme, și mie îmi place Ryan Reynolds ca actor, mai ales în comedii.


Thor: Ragnarok
Mi-a plăcut, e distractiv, și mi-a plăcut să îi văd pe Thor și pe Hulk în situația din film, dar per total nu mi s-a părut chiar ceva special. A avut momentele lui filmul, dar, nu știu, Thor nu a fost niciodată preferatul meu, și mi se pare că ăsta e diferit față de primele două filme din trilogia personajului. 
Dar m-a enervat personajul ăla care tot făcea referințe pe care nu știu de unde le știa. Am uitat cum îl cheamă și mi-e prea lene să caut să văd cine era.
Mi-a plăcut însă finalul, și toată lupta și abia aștept următorul film al lui Marvel. Bine, cel mai mult aștept să văd Infinity War, dar mai am ceva de așteptat până atunci.

Și cam astea ar fi momentan, cel puțin astea sunt cele pe care mi le-am notat.

7 ani!

Mă tot gândesc de câteva zile ce aș putea scrie în postarea asta. Și am și scris câteva lucruri, dar am șters tot, că nu mi-a plăcut cum a ieșit. Nicioadă nu m-am priceput să scriu despre asta, deși mă tot încăpățânez să marchez momentul. Deci... blogul ăsta are de-acum șapte ani, ceea ce mi se pare uimitor, într-un fel. În afară de citit, cred că ăsta e cam singurul hobby de care m-am ținut în mod cât de cât constant pentru atâta timp. M-aș fi așteptat fie să mă plictisesc, fie să îmi găsesc alte ocupații până acum, dar nu, sunt încă aici și încă îmi place ce fac pe blogul ăsta. Și asta mă bucură, unul din goal-urile mele pentru anul ăsta a fost să pot marca șapte ani de blog, deci pe asta o pot bifa de pe listă.

Și dacă tot am ajuns la numărul ăsta, mi-am zis că blogul ar avea nevoie de o schimbare de imagine. Am aceeași temă pe blog de ceva ani, nu mai știu exact de câți. Și, cum Blogger a introdus câteva teme noi, am zis să arunc o privire. Așa că acum blogul are haină nouă și mie una chiar îmi place cum arată acum. Mi s-a părut enervant de făcut modificări, dar până la urmă cred că arată mai ok acum. Posibil să mai schimb anumite detalii pe parcurs, dar în mare așa va rămâne, măcar o perioadă.

Nu știu cum de au trecut așa repede toți anii ăștia. Când am creat blogul ăsta aveam șaisprezece ani..., iar acum am douăzeci și patru și nu mă văd renunțând la blog în viitorul apropiat. Îmi place colțul ăsta de internet în care pot scrie despre orice consider că merită povestit. Și m-a ajutat să cunosc un număr de oameni până acum și asta e ceva la care nu m-aș fi așteptat, pentru că asta e ceva ce am început să fac și pentru că voiam să pot povesti cuiva chestii și în viața reală nu prea aveam cui. Îs mai singuratică de fel. Și, totuși, au existat oameni care m-au convins că merită să ies din casă, la evenimente și altele asemenea, pentru a cunoaște lume nouă. Și mă bucur că am făcut-o, am cunoscut mulți oameni fain așa. Și de fapt totul a pornit de la faptul că îmi place să citesc.

Mai noi mi s-a pus în cap că vreau să ajung la zece ani cu blogul ăsta. Cumva, am senzația că dacă ajung la zece, o să pot face asta pentru totdeauna. Nu știu câtă dreptate am, dar vreau să mențin blogul ăsta viu cât mai mult timp cu putință. Știu că postez tot mai rar, dar nu am ce-i face. După ce termin masterul mi-ar plăcea să postez mai des. Dar vom vedea.


Nu știu unde voi fi într-un an de acum încolo, dar sper ca blogul să fie încă unul din hobby-urile mele. Vă mulțumesc tuturor celor care citiți acest blog, nu cred că blogul ar mai fi ceea ce este fără voi!

Wrap-up: october&november

Nu am făcut un wrap-up în octombrie pentru că am terminat o singură carte în luna cu pricina și nu avea sens. Nu știu cât voi citi în decembrie, dar am decis că fie ce-o fi, fac acest wrap-up pentru ultimele două luni și în decembrie postez chiar dacă termin o singură carte. În principiu, nu vreau să mai aștept încă o lună, chiar voiam să scriu postarea asta.

În ultimele două luni am citit următoarele cărți:
  1. Haiganu. Fluviul șoaptelor(Haiganu #1) de Marian Coman. Pe scurt, nu mi-a plăcut, dar cred că asta se datorează faptului că nu am citit banda desenată, și am rămas cu senzația că romanul e scris pentru cei care au citit-o. Nu mi se pare că stă pe picioare așa cum e. 2/5
  2. Noaptea în oraș, fără părinți de Dănuț Ungureanu. Ăh, asta chiar nu mi-a plăcut. Una din cele mai proaste cărți pe care le-am citit până acum. Nu am putut găsi nimic pozitiv de spus despre acest roman. 1/5
  3. Steelheart(The Reckoners #1) de Brandon Sanderson. Față de seria Mistborn a autrului, cartea asta mi-a plăcut mai puțin. Este YA, ceva ce nu mai citesc de un timp, și a avut câteva lipsuri din punctul meu de vedere, dar nu a fost groaznică. A avut câteva surprize pe parcurs și mi-am comandat volumul doi, vreau să știu ce se va mai întâmpla. 3/5
  4. Omnium de Florin Stanciu. Nu mi-a plăcut, dar nu știu dacă eu fac parte din publicul țintă al acestui roman. Principala mea problemă este info-dump-ul, are prea mult din ăsta și prea puțin din orice altceva. Iar deznodământul... nu e my cup of tea, dar poate altor cititori le-ar plăcea. 1/5
  5. Ora 12 de Alexandra Gold. Ăsta e un roman grafic, și mi s-a părut stupid de la un capăt la altul. Povestea e super clișeică, dialogurile sunt seci, și mi se pare păcat de potențialul poveștii, cred că ar fi meritat explorată altfel. Singurul motiv pentru care nu i-am dat o stea este pentru că îmi plac desenele autoarei. 2/5
  6. Cu cărțile pe masă de Agatha Christie. Nu cred că Agatha Christie mă va dezamăgi vreodată, de aceea am decis că era timpul să mai citesc despre Poirot, și mi-a plăcut foarte mult. Nu cred că e cazul să spun prea multe, dar cu siguranță o voi citi în continuare pe autoare. 4/5
  7. Povestiri de la marginea realității 2 de Dan Rădoiu. Mi-a plăcut mai mult primul volum, mai ales în ceea ce privește temele povestirilor. Sunt anumite subiecte care îmi displac atât de mult, încât nu contează cine scrie despre ele sau cum, I will not like those stories. Cam așa și aici, chit că înțeleg de ce au fost poveștile cum au fost. Nu știu dacă să îi scriu sau nu o recenzie cărții, vă rog să îmi spuneți în cazul în care sunteți interesați să vedeți una. 3/5 
Mda... nu mi-au prea plăcut ultimele câteva cărți pe care le-am citit, din păcate. Dar sper ca asta să nu se întâmple și în luna decembrie, mi-ar plăcea să închei anul cu niște lecturi faine, dar vom vedea ce se va întâmpla.
Pe de altă parte, mai am două cărți de citi și îmi ating goalul de pe Goodreads, asta ar fi chiar frumos.

"Omnium" de Florin Stanciu

Înainte de a începe să vorbesc despre carte, cred că este nevoie de un mic disclaimer: nu am citit chiar toată cartea. Am rezistat până pe la pagina 100-ish, după care am reușit să aflu care sunt capitolele în care primim explicații, iar pe acelea le-am citit pe diagonală, că nu aveam răbdare să citesc toooatăăă polologhia aia de informații, voiam ideea principală. Am avut nevoie de un pic de ajutor și acolo, dar cred că am înțeles care e povestea pe care vrea să o transmită cartea. Și... nu e pentru mine, chiar nu e, și o să explic de ce. Dar sunt și câteva alte lucruri despre care vreau să vorbesc legat de cartea asta.
Pe Tsuba, unde sunt o parte din supraviețuitorii de pe Pâmânt, apare, trecând printr-o aură de vierme, o capsulă care pare să conțină ceva viu. Asta creează un sentiment de panică, pentru că nimic viu nu ar trebui să surpaviețuiască trecerii prin acel portal. 
Iar de aici ar trebui să înceapă povestea, sau cel puțin eu așa credeam. Problema e că romanul e atâta de saturat în explicații, încât povestea în sine pică pe jos și se mai chinuie să se târască din când în când. Info-dumping-ul e la el acasă în cartea asta, ceea ce e super enervant pentru mine ca cititor. 
Pe lângă faptul că acest info-dumpin ucide cu succes progresul poveștii, dar apar tot felul de detalii care mie mi s-au părut irelevante în poveste. Nu am nevoie să știu detaliile despre cum Axxe reproduce anumite mâncăruri de pe vechiul Pământ, și altele asemenea. Un peisaj creat artificial este detaliat atât de mult, că am ajuns să îmi amintesc de detaliile foarte lungi din cărțile lui Tolkien. I don't need that much detail! 
Altceva ar fi că autorul simte nevoia să tot menționeze faptul că prin gaura de vierme nu poate trece nimic viu. O spune de atâtea ori în prima sută de pagini că devine destul de enervant. De altfel, autorul pare să simtă nevoia să explice absolut tot, inclusiv de înseamnă că acea capsulă e închisă ermetic și ce înseamnă limbajul nonverbal. 
Cred că cititorii de SF nu au nevoie de asemenea explicații, și mi se pare extrem de ciudat că autorul a simțit nevoia să adauge aceste paragrafe. La fel cum nu înețeleg de ce a simțit nevoia să explice absolut orice detaliu, unele de mai multe ori până când eu cel puțin m-am săturat să tot citesc despre același lucru.
Am impresia că această carte a fost scrisă pentru idee. Pentru că are o idee... hmm, interesantă, chit că nu e pe gustul meu și cred că în astfel de povești e mai ușor de scăpat plot holes, dar cum nu am citit chiar tot nu aș putea să spun dacă se întâmplăl aici sau nu. Dar, revenind, așa cum ziceam mai sus, cred că e scrisă doar pentru idee, pentru că, din punctul meu de vedere, cartea nu are nimic altceva. Personajele sunt pentru că trebuie să fie, nu sunt individualizate suficient, iar dialogurile mi s-au părut extrem de seci. Plus că ele conțin de cele mai multe ori și mai multe informații pentru cititor. Info dump galore! 
Dar, cum am zis la început, chiar cred că această carte nu e pentru mine, din punct de vedere al poveștii propriu-zise. Dacă voi sunteți mai pasionați de SF decât mine, poate că asta ar fi o carte care v-ar plăcea, eu caut lucruri destul de specifice atunci când citesc o carte.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Omnium le găsiți pe blogurile: 
Jurnalul unei cititoare

"Cu cărțile pe masă" de Agatha Christie

A trecut ceva timp de când am citit o carte scrisă de Agatha Christie, ceea ce e păcat, mie chiar îmi place cum scrie. Era și cazul să mai citesc despre un caz a lui Hercule Poirot.
Domnul Shaitana, un om mai excentric, îl invită pe Poirot la o cină, promițându-i că acolo se vor afla criminali care nu au fost prinși. În afară de Poirot, mai sunt invitați alți șapte oameni, iar după cină invitații încep să joace bridge, în două camere separate. La finalul serii, domnul Shaitana este mort, iar patru dintre invitați sunt suspecți ai acestei crime. Battle, împreună cu Poirot, vor trebui să descopere cine este ucigașul.
Îmi place Agatha Christie pentru că la ea crimele nu sunt sângeroase. Accentul este pus pe rezolvarea cazurilor și nu atât de mult pe scena crimei în sine. Ce mi-a plăcut foarte mult aici e că Hercule Poirot își concentrează ancheta pe personalitățile celor patru suspecți, în timp ce Battle caută în trecutul acestora pentru a afla ce crime se presupune că mai comiseseră. Mi s-a părut foarte interesant modul în care el a dedus cine este criminalul. 
A fost interesant de asemenea de urmărit modul în care Battle și Poirot avansau în acest caz, urmând metode diferite. Am fost surprinsă de mai multe ori de dezvăluirile ce au loc pe parcursul romanului, mai ales spre final.
Să zic un pic de final, așa mai vag. Se întâmplă câteva lucruri care mie mi s-au părut surprinzătoare pentru o carte de Agatha Christie, în sensul bun, și mi-a plăcut că Poirot nu și-a pierdut capul, ci a continuat să creadă că are dreptate în ceea ce a dedus. Da, e un pic arogant, dar pe mine nu mă deranjează absolut deloc. Și Sherlock Holmes este așa și îmi place foarte mult personajul. Apropo de asta, m-au amuzat referințele la Holmes din cartea asta.
Mi s-a părut intersant de urmărit și ceea ce descoperea Battle despre cei patru suspecți, anumite detalii chiar m-au surprins, mai ales în legătură cu un anumit personaj pe care eu îl credeam de-a dreptul inocent. Dar, așa cum arată cartea asta, nu poți ști până nu cercetezi. 
Deznodământul a fost partea mea preferată din tot romanul, și nu doar pentru că aflăm cine e făptașul, ci mai ales pentru modul în care Poirot surprinde pe toată lumea, cu precădere pe criminal, care credea că e cu un pas înaintea tuturor. Din cele puține cărți ale autoarei pe care le-am citit, ăsta e de departe cel mai surprinzător deznodământ al unui caz. E foarte posibil ca pe viitor să găsesc și finaluri mai surprinzătoare, dar cartea asta mi-a amintit de ce îmi place atât de mult Agatha Christie și de ce ar trebui să o citesc mai des decât o fac. Mai am două cărți ale ei în bibliotecă, sper să ajung curând și la ele. 
Și... cam atât, nu cred că voi putea scrie vreodată recenzii mai lungi pentru Agatha Christie, dar e ok. 

"Ora 12" de Alexandra Gold

Asta o să fie ceva nou pentru mine, e prima dată când voi vorbi despre un roman grafic pe blogul ăsta. Am mai povestit despre manga la un moment dat, dar aceea eu o consider a fi în propria ei categorie. 
Asta e un pic bizar pentru mine, pentru că nu pot să spun că am citit prea multe comics-uri/romane grafice, sau cum vreți să le spuneți. Am citit WITCH prin generală, toată seria, și am mai citit niște manga, dar cam atât. Cel mai bun termen de comparație pentru mine este totuși manga, pentru că e mai recent și îmi place mult modul în care sunt structurate benzile desenate japoneze. 
Dar să revenim la romanul grafic de față. Mi se pare de-a dreptul fascinantă ideea că românii ar putea ajunge să creeze romane grafice, din păcate prima mea incursiune cu așa ceva nu s-a sfârșit bine deloc și o să explic de ce. Să încep totuși cu povestea.
E vorba de patru prieteni, care decid să își petreacă o ceva vacanță la unchiul unuia dintre ei, în Weinwald(asta scrie pe semnul din gară). Curând, într-o zi ploioasă, descoperă un secret în pod, practic poarta spre o altă dimensiune, prin intermediul unui ceas. Și descoperă și povestea unei fete dispărute ce un secol în urmă, ceva de genul. Cei patru ajuns apoi să fie atrași în această dimensiune unde descoperă... chestii și secrete.
Am multe probleme când vine vorba de această creație. Un timp chiar am crezut că e vorba de format, dar mai citesc manga din când în când fără niciun fel de problemă, deci nu e din cauza asta. Povestea mi s-a părut ciudat structurată și grăbită. Mi s-a părut și destul de... juvenil modul cum începe. Hei, hai să facem curat în pod, că doar acolo sunt cel mai des întâlnite obiectele bizare, nu? Și mai ciudat mi se pare că atunci când ajung în dimensiunea aia paralelă, își revin super repede din orice fel de surprindere și încep să exploreze. Cred tot ce li se spune și chiar acceptă să îl ajute pe creatorul acelei dimensiuni, așa, pur și simplu, pentru că de ce nu? Iar explicația cu de ce e lumea aia acolo și cum a creat-o el și toată povestea aia de familie... mi se par cele mai clișeice lucruri care se puteau întâmpla. 
Să vorbim despre presonaje. Nu reușești până la final să îi deosebești pe cei patru protagoniști, singurul mai individualizat e Ray din simplul motiv că la unchiul lui își petrec timpul liber. Dialogurile dintre ei sunt foarte seci și forțate pe alocuri, iar cel mai mult m-a sâcâit propoziția: Cu cât terminăm mai repede vânătoare de comori, o vom face. Era vorba de niște drumeții. Propoziția asta m-a zgâriat pe creier. Nu că restul dialogului ar fi cine știe ce, dar mna.
Ideea cu lumea aia paralelă creată de tipul ăla ar fi fost chiar interesantă, dar a fost executată prost. Cred că autoarea putea face atât de multe cu ideea asta, dacă ar fi dat mai mult timp poveștii să se extindă. Dacă ar fi fost mai lungă, cred că s-ar fi putut ca anumite scene să aibă ceva mai mult sens, așa se trece foarte repede de la una la alta și cred că sunt câteva lucruri lăsate pur și simplu în aer. 
Cum am zis mai sus, dar țin să repet, dezvăluirea de la final, motivul pentru care dimensiunea aia există și pentru care Maya(fantoma noastră) ajunge acolo... sunt cel mai simplu clișeu. Se puteau face cred lucruri mult mai interesante cu ideea asta.
Iar reacția unchiului lui Ray de la final... complet nerealistă. Cred că totuși oricine ar fi mai surprins de tot ceea ce se întâmplă, și nu ar zâmbi și le-ar oferi tuturor ceai, inclusiv unei fete apărute de nicăieri. Prea calm acest unchi, chiar și pentru o asemenea poveste.
Totuși, ca să zic și ceva mai de bine, desenele din interor chiar mi-au plăcut. Ca cineva care nu a avut niciodată talent la desen, admir pe oricine o poate face. O să pun câteva poze, ca exemplu.
Mie îmi plac desenele din interior, păcat de restul conținutului.
Dar a fost și asta o experiență, mai încercăm lucruri noi.

Justice League

Recenzia conține câteva spoilere!

Știu că am zis într-o altă postare, parcă în recenzia de la Suicide squad, că nu am de gând să văd filmul ăsta, dar nu aveam ceva mai bun de făcut într-o vineri seara. Și a fost exact ce m-am așteptat, adică nimic extraordinar. Îmi mențin părerea că filmele astea nu știu cum să spună o poveste și cum să introducă personajele. Bine, ar trebui să spun mai exact că cine se ocupă de filmele astea nu știe cum să facă lucrurile menționate mai sus. 
Cei de la DC mi se pare că și-au propus să îi ajungă din urmă pe cei de la Marvel, dar făcând asta toate filmele astea sunt foarte grăbite și nu ai timp să înțelegi mare lucru, sau să te atașezi de personaje. Devine și mai dificil pentru cei ca mine, care nu au citit comicsurile niciodată și nu prea știu despre ce e vorba. Iar un film bun cred că ar trebui să poată să familiarizeze un pulic larg cu personajele, așa cum a reușit Deadpool să facă. Însă filmul ăsta ratează din punctul ăsta de vedere, la fel ca cele dinaintea lui. Aici exclud filmul Wonder Woman, pentru că acela s-a concentrat doar pe Diana și a făcut o treabă foarte bună. Ăla e singurul film din seria asta de filme de la DC despre care pot spune că mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut mult!
Dar să revin la filmul de față, că am scris atât și încă nu am ajuns să vorbesc efectiv despre filmul ăsta. Plot-ul e destul de simplu: cu Superman mort, Stepenwolf, care nu am înțeles cu exactitate ce se vrea a fi, decide că e timpul să invadeze Pământul și să îl și distrugă, iar Batman încearcă să formeze o echipă împreună cu care să oprească asta. Nimic nou în asta, dar e ok, până la urmă asta se presupune că fac acești eroi.
Filmul mi s-a părut foarte rushed, că nu ai timp să înțelegi prea multe înainte ca acțiunea să se mute pe alt plan. Dacă nu ești foarte atent riști să ratezi evenimente. 
Nu m-a convins mai nimic în filmul ăsta. În primul rând, I don't buy the love story between Clark and Louis. Chiar nu mi se pare convigătoare chestia în filmele astea, chit că știu că așa stau lucrurile. Nu m-a convins nici cât de repede a format Bruce echipa asta de eroi. Da, știu că erau în criză de timp, dar totul mi s-a părut extrem de forțat. 
Nici nu ajungem să cunoaștem personajele noi. Primesc câteva propoziții despre trecutul lor și cum au ajuns unde sunt în prezent și atât. Iar de fiecare dată când venea vorba de Flash, mă tot gândeam la serial. Nu îl mai urmăresc, dar mna, cam de acolo știu eu povestea personajului. 
Se ajunge extrem de repede la marea luptă de la final, care se termină și aia foarte rapid. Nu zic că nu e entertaining de privit, dar damn s-a terminat la fel de brusc cum a început. Deși m-a amuzat să îl văd pe Superman luându-l la pumni pe Stepenwolf.
Dar am și câteva lucruri bune de zis despre film. Sunt câteva scene care chiar mi-au plăcut. Ar fi scena cu Diana și banca de la începutul filmului, aia e o scenă de acțiunea foarte mișto. Apoi scena în care Bruce îl abordează pe Barry, mi-au plăcut efectele cu fulgerele/electricitatea atunci când Barry își folosea abilitățile. Mi-a mai plăcut partea în care Diana s-a luptat un pic cu Clarke, când s-au lovit cap în cap. Și tot aici când Superman îi ținea pe toți la distanță și îl mai urmărea și pe Flash cu coada ochiului. That was fun.
A, și melodia de mai jos îmi place foarte mult, e tot din film:

"Noaptea în oraș, fără părinți" de Dănuț Ungureanu

Pe una din băncile facultății, pe vremea când eram la licență, cineva a scris ceva în genul: Dacă aș mai avea un singur minut de trăit, l-aș petrece în sala asta. Pentru că aici un minut pare cât o eternitate. Cartea asta are același efect, am avut senzația că nu se mai termină, m-am plictisit enorm citind-o.
În mod normal, aici aș povesti un pic despre ce e vorba în carte, dar și dacă viața mea ar depinde de asta, nu aș ști să spun care e povestea pe care vrea să o spună romanul ăsta. În cele două sute de pagini ale cărții, nu este niciodată explicat cum trebuie ce se petrece și de ce anumite lucruri se întâmplă. Pe undeva, mi se pare că există în cartea asta o sclipire de ceva idee care ar fi meritat explorată, dar se pierde complet sub toate figurile de stil și tot ce este spus doar vag pe ici pe colo, plus frazele alambicate.
Să o iau însă cu începutul, anume cu glosarul de termeni. El în sine nu mi s-a părut de prea mare ajutor. De exemplu, se menționează că ajustă este dispozitiv în procesul de revenire. Dar nu am aflat ce e exact și cum ajută în procesul ăsta de revenire, sau de ce asta e posibil și cum funcționează tot procesul ăsta. 
Mai departe, în lista cu personaje, despre Frend se spune că e prieten mic, util în eter și în exterior, dar abia pe undeva spre final cineva are bunătatea să spună că este de fapt un implant. Nu înțeleg nici ce e cu el, nici cum funcționează, pe tot parcursul cărții are cumva propria personalitate. Pe de altă parte, Comix, care este prieten mare, pentru exterior, pare un ceva robot, dar nu sunt sigură, nu aș putea să spun exact ce e pentru că nici asta nu se explică în carte. Nu e descris mai deloc pe parcurs. 
Iar asta e o temă recurentă în cartea asta. Arată cititorului foarte multe lucruri, fără însă să explice vreun moment ce sunt și cum funcționează. Iar pe lângă toți termenii din glosar, prin carte mai sunt presărați unii care eu tot am avut impresia că sunt inventați. Și am căutat și în dex, pentru că spre final cartea m-a făcut să mă simt ca o proastă. Și avem următoarele cuvinte care apar des în carte și care nu sunt în dex, dar nici nu sunt explicați pe parcurs: cabor(asta presupun ca ține loc de gabor) și boscabor, care zău dacă am înțeles ce ar trebui să fie. Dar, hei, am aflat cu ocazia asta că plastă înseamnă claie de fân, ceea ce face povestea să fie și mai bizară. Se pune acum întrebarea de ce totul este făcut din plastă în cartea asta. Iar pe undeva am văzut cuvântul zigzagând, care m-a zgâriat pe creier într-un mare fel.
La drept vorbind, mi-e greu să vorbesc despre cartea asta, pentru că nu știu ce a vrut să fie. Înainte să o încep, credeam că e SF, dar pe undeva pe parcurs mi-a dat senzația de realism magic, cu toate că nu unul bun. De asemenea, am senzația că romanul s-a vrut cu indicii subtile, dar ajunge doar să fie ridicol de subtil, că nu se înțelege nimic din el la final. Un exemplu care îmi vine în minte e că unul din personaje, Chanu-Bălai, se tot referă la un obiect pe care îl are în posesie ca "Grăsanul", care din modul în care e folosit eu cred că e o armă. Ar fi fost mult mai simplu să îi spună pe nume, decât să îi dea porecla asta, care doar creează confuzie.
Așa, îl avem pe un băiat de doisprezece ani, Leni, care tot încearcă să îl găsească pe tatăl lui, care a fost ucis(dar nu chiar, aici intră în joc ajusta) pentru că a făcut ceva care urma să schimbe lumea pe care o știa Faraon. Aș spune pe care a creat-o Faraon, dar nu mi-e clar dacă lumea și eterul au apărut înainte sau după el. Aș zice și că e atotputernic și omniscient, dar spre final și asta mi se pare că pică. Leni... nu știu exact cine e, cum nici Tati Spector nu aș putea spune cine e cu siguranță, sau ce a creat exact de era atât de important să fie eliminat. Se tot menționează o Trecătoare, dar până la final nu aflăm ce e, cum a creat-o Spector și ce face exact.
Asta e principala problemă, din punctul meu de vedere, a acestei cărți: a luat ceea ce toți zic că e bine să faci în scris, să arăți ce fac personajele și nu doar să spui cititorului ce fac, și a dus-o în extrem. Cartea îți arată lucruri, nu neapărat tot ce ar trebui, dar îți arată chestii din lumea asta, care ar trebui să fie extraordinare. Dar ratează tot prin faptul că nu îți spune care sunt regulile după care funcționează lumea asta, și nu îți arată nici decorul din jur. Nu se explică ce e eterul, cum ajungi acolo și cum arată el. Dar nici în lumea din exterior, așa cum e denumită aici, nu există decor. Mai apar din când în când niște clădiri, ceea ce e oricum ceva față de eter unde nu pare să existe mai nimic. Poate doar casa lui Faraon, dar nici aceea nu știu cu siguranță dacă e o casă în adevăratul sens al cuvântului sau nu. Se tot menționează o salină, și am senzația că nu e exact salină în sensul propriu-zis al cuvântului, ci că e altceva, că pe acolo apar și fluturii Ksi-Ksou care fac... chestii, nu se știe de ce.
Stilul în care e scrisă cartea e greoi, tocmai pentru că romanul îți pune pur și simplu în față chestii, în afara oricărui context sau explicații care ar fi ajutat povestea să prindă contur. Destul de repede, cartea pe mine m-a pierdut, erau fraze din care nu înțelegeam nimic, unele pe care le-am citit de două ori și tot nu am înțeles ce vor să zică. Par fraze puse pentru că sună bine, dar nu au niciun fel de substanță de fapt. 
Sunt personaje care apar, dar sunt repede acoperite de alte evenimente și nu ai timp să înțelegi ce e cu ele sau ce motivații au. Chiar e un personaj care apare și dispare instant, și pare să nu aibă niciun rol în poveste. Apoi este Focul Mic, care pare un personaj cu ceva puteri fantastice și ar fi fost poate interesant de urmărit dacă am fi aflat de ce e el în poveste de fapt. Așa cum stau însă lucrurile, e doar un alt personaj care rămâne un mister, ca toți ceilalți de altfel.
Masacrul din piață, dinspre final, pare pus acolo de dragul grandorii, pentru că trebuie să curgă sânge de undeva, pare un final demn de un film cu super-eroi de la Hollywood, dar nu se potrivește cu nimic din restul cărții. Să nu mai zicem de scena de sex de după, care e complet gratuit pusă acolo, ca să fie, să aibă cartea de toate, bănuiesc.
Și sunt lucruri care se întâmplă, cum ar fi personaje care schimbă tabăra, care primesc poate o propoziție care să vrea să explice ceva, dar care ratează, pentru că nu poți explica ceva într-o singură propoziție. E foarte vag, dar majoritatea întâmplărilor nu primesc nici măcar atât.
Orice ar fi putut fi cartea asta, se pierde în stilul greoi și lipsa oricărei coereențe a celor ce se petrec.  I-aș recomanda-o cuiva doar pentru a exemplifica ce nu ar trebui sa conțină o carte bună.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Noaptea în oraș, fără părinți le găsiți pe blogurile: 
Catharsis Writing
Iulia Albota
Jurnalul unei cititoare
Cu mintea la... SF
Assasin CG
Nantan Lupan

"Steelheart(The Reckoners #1)" de Brandon Sanderson

Uitându-mă pe Goodreads îmi dau seama că mi-a luat mai mult timp decât m-am așteptat să termin cartea asta. În parte și pentru că am citit și alte cărți în paralel, ceea ce nu fac prea des. Iar acum că am terminat-o în sfârșit, pot spune că nu e ce m-aș fi așteptat. E YA, categorie care nu mă prea încântă, dar îmi place cum scrie Sanderson și am zis să încerc. Am fost un pic dezamăgită, dar cartea asta re și multe idei interesante. Probabil voi citi și restul seriei, la un moment dat.
David vrea să se răzbune pe Steelheart pentru că i-a omorât tatăl atunci când avea doar opt ani. În lumea în care trăiește el, cu zece ani în urmă un eveniment cunoscut ca și Calamity a dat puteri anumitor oameni, care au numele de Epics. Doar că în loc să devină eroi, ei au decis să facă exact opusul, iar așa lumea a ajuns să nu fie un loc prea plăcut. În Newocago, liderul este Steelheart, iar David încearcă să găsească grupul numit Reckoners, care se ocupă cu uciderea persoanelor ca Steelheart.
Îmi cer scuze de pe acum pentru cum o să sune recenzia asta, dar nu voi traduce termenii din engleză în română, pentru că nu aș ști cum să îi traduc și nici nu am avut curiozitatea să văd cum au fost traduși de Paladin.
Să încep cu ce nu mi-a plăcut la cartea asta, că e mai simplu. Prima mea problemă sunt personajele. Pe lângă David, în Reckoners mai facem cunoștință cu Prof, Tia, Megan, Abraham și Cody. Niciunul dintre personaje, nici chiar David, nu mi s-au părut prea vii. Sunt caracterizați destul de puțin, și pentru prima jumătate a cărții mi-a fost greu să îi deosebesc unii de alții, mai ales pe Abraham și pe Cody. Spre final a devenit mai ușor, dar doar pentru că Cody e cel care are rolul de comic relief, zice tot felul de lucruri bizare. Nu prea m-am putut atașa de personaje, nu prea mi-a păsat dacă mor sau nu. Am și o problemă cu David, pentru că pare să îi iasă absolut orice, nimic nu merge foarte rău pentru el, până cam spre final, dar nici atunci nu e chiar extrem de grav.
Am o mică problemă și cu lumea creată aici de Sanderson, în principiu pentru că după ce am citit Mistborn știu că poate crea lumi foarte detaliate, dar aici nu o face. Da, știu, e YA, dar mi-ar fi plăcut un pic mai mult world building.
Cartea este fast paced în majoritatea timpului, iar scenele de acțiune sunt chiar faine, deși își pirde un pic din intensitate după prima jumătate, dar își revine pentru ultima parte din carte, adică la final. Lupta de la final mi s-a părut chiar surprinzătoare, acolo apar câteva întorsături de situație la care nu m-aș fi așteptat, și ăsta e și motivul pentru care voi citi continuarea, sunt două personaje cu care vreau să știu ce se va întâmpla mai departe. La una din surprize m-am așteptat pe jumătate, dar nu am fost prea convinsă, deci o iau ca ceva pozitiv.
Ar mai fi de vorbit despre sllăbiciunea lui Steelheart, fără spoilere. Deci, fiecare Epic are o slăbiciune, iar David și gașca încearcă pe tot parcursul volumului să își dea seama care e a lui, pentru a îl putea ucide. Și... nu știu dacă să fiu impresionată sau dezamăgită de ceea ce se dovedește a fi slăbiciunea lui Steelheart. Adică, da, se tot zice că majoritatea slăbiciunilor lor sunt chestii simple, dar tot mi s-a părut un pic deux ex machina finalul. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu m-aș fi așteptat la așa ceva. Nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut sau nu. Dar mi-au plăcut alte lucruri pe care le-am aflat la final, despre două dintre personaje.
Altfel, mi-a mai plăcut ideea cu care s-a jucat autorul, aceea că putearea corupe, iar în lumea lui David nu există eroi. M-aș fi așteptat ca la un moment dat să apară un Epic bun, dar spre final se mai fac câteva dezvăluiri care au făcut cartea să crească în ochii mei.
Per total, a fost ok, nu preferata mea, dar sunt curioasă să citesc continuarea, și să văd ce se va întâmpla mai departe. 

I know, better than anyone else, that there are no heroes coming to save us. There are no good Epics. None of them protect us. Power corrupts, and absolute power corrupts absolutely.

"I made this decision years ago, son. We have to fight the battles we have a chance of winning."

It was bizarre to see them as people. A part of me was actually disappointed. My gods were regular humans who squabbled, laughed, got on one another's nerves, and - in Abraham's case -  snored when they slept. Loudly.