"Cu cărțile pe masă" de Agatha Christie

A trecut ceva timp de când am citit o carte scrisă de Agatha Christie, ceea ce e păcat, mie chiar îmi place cum scrie. Era și cazul să mai citesc despre un caz a lui Hercule Poirot.
Domnul Shaitana, un om mai excentric, îl invită pe Poirot la o cină, promițându-i că acolo se vor afla criminali care nu au fost prinși. În afară de Poirot, mai sunt invitați alți șapte oameni, iar după cină invitații încep să joace bridge, în două camere separate. La finalul serii, domnul Shaitana este mort, iar patru dintre invitați sunt suspecți ai acestei crime. Battle, împreună cu Poirot, vor trebui să descopere cine este ucigașul.
Îmi place Agatha Christie pentru că la ea crimele nu sunt sângeroase. Accentul este pus pe rezolvarea cazurilor și nu atât de mult pe scena crimei în sine. Ce mi-a plăcut foarte mult aici e că Hercule Poirot își concentrează ancheta pe personalitățile celor patru suspecți, în timp ce Battle caută în trecutul acestora pentru a afla ce crime se presupune că mai comiseseră. Mi s-a părut foarte interesant modul în care el a dedus cine este criminalul. 
A fost interesant de asemenea de urmărit modul în care Battle și Poirot avansau în acest caz, urmând metode diferite. Am fost surprinsă de mai multe ori de dezvăluirile ce au loc pe parcursul romanului, mai ales spre final.
Să zic un pic de final, așa mai vag. Se întâmplă câteva lucruri care mie mi s-au părut surprinzătoare pentru o carte de Agatha Christie, în sensul bun, și mi-a plăcut că Poirot nu și-a pierdut capul, ci a continuat să creadă că are dreptate în ceea ce a dedus. Da, e un pic arogant, dar pe mine nu mă deranjează absolut deloc. Și Sherlock Holmes este așa și îmi place foarte mult personajul. Apropo de asta, m-au amuzat referințele la Holmes din cartea asta.
Mi s-a părut intersant de urmărit și ceea ce descoperea Battle despre cei patru suspecți, anumite detalii chiar m-au surprins, mai ales în legătură cu un anumit personaj pe care eu îl credeam de-a dreptul inocent. Dar, așa cum arată cartea asta, nu poți ști până nu cercetezi. 
Deznodământul a fost partea mea preferată din tot romanul, și nu doar pentru că aflăm cine e făptașul, ci mai ales pentru modul în care Poirot surprinde pe toată lumea, cu precădere pe criminal, care credea că e cu un pas înaintea tuturor. Din cele puține cărți ale autoarei pe care le-am citit, ăsta e de departe cel mai surprinzător deznodământ al unui caz. E foarte posibil ca pe viitor să găsesc și finaluri mai surprinzătoare, dar cartea asta mi-a amintit de ce îmi place atât de mult Agatha Christie și de ce ar trebui să o citesc mai des decât o fac. Mai am două cărți ale ei în bibliotecă, sper să ajung curând și la ele. 
Și... cam atât, nu cred că voi putea scrie vreodată recenzii mai lungi pentru Agatha Christie, dar e ok. 

Comentarii