"Ora 12" de Alexandra Gold

Asta o să fie ceva nou pentru mine, e prima dată când voi vorbi despre un roman grafic pe blogul ăsta. Am mai povestit despre manga la un moment dat, dar aceea eu o consider a fi în propria ei categorie. 
Asta e un pic bizar pentru mine, pentru că nu pot să spun că am citit prea multe comics-uri/romane grafice, sau cum vreți să le spuneți. Am citit WITCH prin generală, toată seria, și am mai citit niște manga, dar cam atât. Cel mai bun termen de comparație pentru mine este totuși manga, pentru că e mai recent și îmi place mult modul în care sunt structurate benzile desenate japoneze. 
Dar să revenim la romanul grafic de față. Mi se pare de-a dreptul fascinantă ideea că românii ar putea ajunge să creeze romane grafice, din păcate prima mea incursiune cu așa ceva nu s-a sfârșit bine deloc și o să explic de ce. Să încep totuși cu povestea.
E vorba de patru prieteni, care decid să își petreacă o ceva vacanță la unchiul unuia dintre ei, în Weinwald(asta scrie pe semnul din gară). Curând, într-o zi ploioasă, descoperă un secret în pod, practic poarta spre o altă dimensiune, prin intermediul unui ceas. Și descoperă și povestea unei fete dispărute ce un secol în urmă, ceva de genul. Cei patru ajuns apoi să fie atrași în această dimensiune unde descoperă... chestii și secrete.
Am multe probleme când vine vorba de această creație. Un timp chiar am crezut că e vorba de format, dar mai citesc manga din când în când fără niciun fel de problemă, deci nu e din cauza asta. Povestea mi s-a părut ciudat structurată și grăbită. Mi s-a părut și destul de... juvenil modul cum începe. Hei, hai să facem curat în pod, că doar acolo sunt cel mai des întâlnite obiectele bizare, nu? Și mai ciudat mi se pare că atunci când ajung în dimensiunea aia paralelă, își revin super repede din orice fel de surprindere și încep să exploreze. Cred tot ce li se spune și chiar acceptă să îl ajute pe creatorul acelei dimensiuni, așa, pur și simplu, pentru că de ce nu? Iar explicația cu de ce e lumea aia acolo și cum a creat-o el și toată povestea aia de familie... mi se par cele mai clișeice lucruri care se puteau întâmpla. 
Să vorbim despre presonaje. Nu reușești până la final să îi deosebești pe cei patru protagoniști, singurul mai individualizat e Ray din simplul motiv că la unchiul lui își petrec timpul liber. Dialogurile dintre ei sunt foarte seci și forțate pe alocuri, iar cel mai mult m-a sâcâit propoziția: Cu cât terminăm mai repede vânătoare de comori, o vom face. Era vorba de niște drumeții. Propoziția asta m-a zgâriat pe creier. Nu că restul dialogului ar fi cine știe ce, dar mna.
Ideea cu lumea aia paralelă creată de tipul ăla ar fi fost chiar interesantă, dar a fost executată prost. Cred că autoarea putea face atât de multe cu ideea asta, dacă ar fi dat mai mult timp poveștii să se extindă. Dacă ar fi fost mai lungă, cred că s-ar fi putut ca anumite scene să aibă ceva mai mult sens, așa se trece foarte repede de la una la alta și cred că sunt câteva lucruri lăsate pur și simplu în aer. 
Cum am zis mai sus, dar țin să repet, dezvăluirea de la final, motivul pentru care dimensiunea aia există și pentru care Maya(fantoma noastră) ajunge acolo... sunt cel mai simplu clișeu. Se puteau face cred lucruri mult mai interesante cu ideea asta.
Iar reacția unchiului lui Ray de la final... complet nerealistă. Cred că totuși oricine ar fi mai surprins de tot ceea ce se întâmplă, și nu ar zâmbi și le-ar oferi tuturor ceai, inclusiv unei fete apărute de nicăieri. Prea calm acest unchi, chiar și pentru o asemenea poveste.
Totuși, ca să zic și ceva mai de bine, desenele din interor chiar mi-au plăcut. Ca cineva care nu a avut niciodată talent la desen, admir pe oricine o poate face. O să pun câteva poze, ca exemplu.
Mie îmi plac desenele din interior, păcat de restul conținutului.
Dar a fost și asta o experiență, mai încercăm lucruri noi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu