"Culoarea sentimentelor" de Kathryn Stockett

Am vrut să citesc ceva diferit, așa că am decis că ăsta e momentul oportun pentru a începe cartea de față. Am terminat-o în trei zile, deși are un pic peste cinci sute de pagini, și încă încerc să îmi adun gândurile.
Acțiunea se petrece în anii 1960, în orașul Jackson, Mississippi, și avem trei personaje principale. Avem două slujnice, pe Aibileen și pe Minny, și apoi o mai avem pe domnișoara Skeeter, careîși dorește să devină jurnalistă și vrea să scrie o carte cu interviuri de la slujnice despre cum e să lucreze pentru familii de albi.
Man, the racism in this book! La drept vorbind, probabil că ar fi trebuit să mă aștept, mai ales având în vedere perioada în care se desfășoară evenimentele, dar tot m-a luat prin susprindere. Mai ales că asta nu e ceva ce citesc în mod obișnuit. Dar am trecut peste până la urmă, oarecum, și am mers mai departe.
Să încep cu problemele pe care le-am avut cu această carte. Personajele. Majoritatea sunt de-a dreptul stereotipuri. Nu au pic de personalitate și sunt acolo doar pentru rolul pe care îl joacă în poveste. Nici personajele principale nu sunt foarte departe, dar ele sunt individualizate suficient cât să pot să spun că mi-a păsat mai mult de ele. Preferata mea e Minny, m-a amuzat teribil pe parcurs, capitolele ei erau preferatele mele, și nu are prea multe în carte. Cred că cele mai multe sunt ale domnișoarei Skeeter, sau oricum ea și Aibileen povestesc cel mai des. Au fost capitole care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin ca altele.
Mi s-a părut că spre final cartea și-a pierdut momentum-ul pe care l-a tot avut pe parcurs, mi s-a părut un pic de tot prea lungă cartea. Am sărit un pic prin ultimele capitole pentru că voiam să aflu mai repede despre anumite consecințe.
Un alt lucru, drama din cartea asta. Și nu mă refer la drama reală a oamenilor de culoare și toate cele, vorbesc de drama creată de albi. Atâta snobism și atâtea prostii acolo. E exact genul de chestie pe care eu nu o pot suporta. Femeile alea din Ligă, cu Balul lor de Binefacere, mi se par atât de false și prefăcute că mi se face greață. Poate că se potrivește vremurilor, nu știu asta, dar tot le-aș fi dat brânci pe scări, mai ales lui Hilly, femeia asta e de-a dreptul enervantă.
Ultima mea problemă e modul în care s-a terminat cartea. Mi s-a părut că s-a sfârșit brusc și un pic cam prea ok având în vedere tot ceea ce s-a petrecut înainte. Adică, na, mi-ar fi părut rău de personaje, care și așa nu au cea mai fericită viață, dar mi s-a părut că genul ăsta de poveste ar duce spre un final mult mai trist decât a fost.
Și acum să trec la ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut să urmăresc scrierea cărții și tot ceea ce se petrecea în acest timp. M-a surprins într-un fel că slujnicele chiar au fost de acord să își spună poveștile, dar din nou nu știu cât de accurate e chestia asta, sau reacțiile personajelor și tot așa. Nu cunosc prea multe despre SUA în perioada aia, și clar eu vin din alt mediu. Dar în mare, ce s-a petrecut mi s-a părut realistic, dar anumite reacții un pic de tot exagerate pe alocuri, mă refer la femeile albe. Dar poate chiar așa s-ar fi comportat, din nou, habar n-am.
Mi-a plăcut prietenia care s-a format între personaje, între slujnice și domnișoara Skeeter. Mi-a plăcut și de ea, chit că au fost momente când mă plictiseam să citesc despre viața ei. Pentru că această carte nu e numai despre proiectul lui Skeeter, e și despre viețile acestor trei personaje, și nu numai. Skeeter caută să afle ce s-a întâmplat cu slujnica care a crescut-o pe ea, Constantine, iar când am aflat în sfârșit ce s-a întâmplat... mi s-a părut foarte trist. Dar cartea cred că face o treabă bună din a încerca să arate că oamenii albi și cei negri nu sunt chiar așa de diferiți precum vor familiile de albi să creadă. Asta mi-a plăcut, sunt câteva pasaje în carte care chiar m-au făcut să zâmbesc. Au fost și altele unde mai că nu mi-au dat lacrimile, dar mă așteptam la asta.
Per total, aș recomanda cartea asta, cred că merită citită. 

Comentarii

Trimiteți un comentariu