"Prea mulți zei pentru un deșert" de Doina Roman

Nici nu știu de unde aș putea începe să vorbesc despre cartea asta. Recunosc că m-am așteptat să fie măcar o carte ok, dacă nu una care chiar să îmi placă. Dar ce am găsit a fost un roman foarte ciudat, atât din punct de vedere al subiectului despre care vorbește, al poveștii, cât și a modului în care este spusă această poveste. De fapt, primul lucru pe care l-am observat a fost că nu am putut găsi o descriere a subiectului acestei cărți nici pe site-ul editurii, nici pe Goodreads. Ceea ce nu mi-a plăcut, nu tind să cumpăr romane despre care nu pot afla nimic.
Practic cartea este despre o invazie extraterestră, mai exact despre consecințele acelei invazii și despre cum oamenii încearcă să supraviețuiască cumva și cum speră să găsească un mod de a salva omenirea. Și apare și un erou, fără voia lui bineînțeles, care ar trebui să poată să îi învingă pe Certesieni, cei care cam distrug omenirea. Pe lângă ei îi mai avem pe Glotani, altă rasă extraterestră, care par să fie de aceeași parte cu oamenii. 
De aici încolo, vor apărea spoilere, pentru că nu văd cum aș putea vorbi despre cartea asta fără. Am multe de zis despre ea, mai ales în ceea ce privește lucrurile care se întâmplă după primele o sută de pagini.
Să o luăm cu începutul. Lumea asta inițial pare să semene destul de mult cu cea reală, din punct de vedere al lucrurilor pe care le fac oamenii. Primul personaj pe care îl întâlnim este Maximus Sardis, profesor universitar. E cumva într-o relație-ish cu Lavia, au câteva conversații nu foarte interesante, totul pare să fie destul de obișnuit. Apoi încep să curgă termenii inventați, precum petrame, Ulcele/Perle-de-Nisip, glotani și multe altele. Acum, cartea asta are un dicționar la final, care la început nu mi s-a părut a fi de prea mare ajutor. Am citit tot ce scria acolo până să termin primul capitol și doar m-a făcut să fiu și mai confuză. Lucrurile se clarifică pe parcurs, m-am obișnuit cu termenii și cu lumea, a fost ok. Nu știu ce să cred despre dicționar, pe mine nu m-a ajutat, dar poate pentru alții va fi util. 
Primele câteva capitole nu sunt chiar palpitante, sunt introduse multe concepte noi pentru cititor, pe mine m-a luat un pic durerea de cap. Dialogurile nu prea ajută, mi s-au părut foarte seci, puse acolo ca să mai explice câte ceva în multe dintre cazuri. Discuția dintre Maximus și tatăl lui, de la începutul cărții, chiar mi s-a părut ciudat de urmărit. Dar în fine, cam pe aici se menționează o cămașă a Ioanilor (care tot nu îmi este clar ce au fost), care va avea o importanță majoră pe parcurs. Nu am prea priceput eu de ce Maximus a îmbrăcat-o așa, fără motiv, dar trecem peste, pe undeva se zice că respectiva cămașă ajungea unde voia, să zicem că are un fel de personalitate pe undeva. Sure, why not? Voi reveni la această cămașă.
Așa, alte personaje centrale poveștii pe care le cunoaștem tot prin primele capitole sunt Kay, un glotan din ceva familie importantă, o lerană pe nume Melia și Acron, care e om din ce am înțeles. Povestea dintre Melia și Acron... m-a lăsat rece, să nu zic că nu m-a convins absolut deloc. Problema principală e că încă de la început se dau informații care se bat cap în cap. Se spune despre Melia că se ferea cu tot dinadinsul de Acron, ca să nu o lase gravidă (pentru că asta făcea el cu leranele, nu am înțeles foarte bine de ce), pentru ca apoi, câteva capitole mai târziu, Melia să îi spună că și-a dorit să fie cu el încă de la început. Mie mi s-a părut mai degrabă speriată de el, în niciun caz îndrăgostită până peste cap, mai ales că se ungea cu ceva chestie urât mirositoare tocmai ca el să o ignore. Dar să trecem mai departe.
De fapt, să continuăm să vorbim despre personaje. Sunt inconsecvente pe parcurs. După primele capitole, pe baza acțiunilor lor, mi-am format o opinie despre ei, dar apoi pe parcurs ajung să facă tot felul de lucruri de care eu nu sunt convinsă că ei chiar erau capabili. Maximus ar fi cel mai bun exemplu: e profesor universitar, se trezește târât într-o chestie destul de urâtă din cauza acelei cămăși, care îi este furată ulterior și... mi-am pierdut ideea. Ah, da, când află că are un fiu cu Melia tot ce vrea să facă e să meargă să îl găsească, asta deși din ce s-a spus până atunci nu părea a fi cel mai iubitor om din lume. Pe Lavia nu o tratează tocmai ca pe o iubită. Revenind la fiul lui, Konos, și la Melia. Nu, el și Melia nu ajung să se întâlnească niciodată în carte. Ea rămâne gravidă pentru că ajunge să poarte cămașa aia a Ioanilor de care ziceam mai devreme, care avea sămânța lui Maximus și de acolo se naște Konos... E o chestie în engleză care se numește suspension of disbelief, iar pe mine m-a ținut cam până aici. La partea asta cu cămașa de la care rămâne Melia însărcinată mie mi s-a rupt filmul. De fapt, întâi m-a bufnit râsul de ridicolul situației și apoi mi s-a rupt filmul. 
N-aș vrea să povestesc întreaga acțiune din carte, deci să trecem la lucruri mai generale. Mi se pare că această carte funcționează după niște reguli complet aleatoare, de fapt multe lucruri care se întâmplă parcă sunt complet random puse acolo, pentru că trebuie să existe ceva plot și un pic de tensiune, că doar Konos e singurul care poate salva omenirea. Nu se menționează niciodată cum sau de ce, dar ajung și la partea aia. Lumea asta nu are niște reguli clare după care funcționează, sau cel puțin mie nu mi-a dat senzația că ar avea. Mai ales după primele o sută de pagini totul pare să se întâmple complet aleator. Și nu ajută nici faptul că se sare peste perioade de timp. La început, Maximus se află într-o ceva celulă în CIAM (o închisoare de unde nu poate scăpa nimeni, din ce am înțeles), iar apoi povestea începe cu el fiind profesor universitar. Se mai sar perioade de timp și există chiar câteva fragmente în care povestea sare înapoi la Maximus fiind în CIAM și acuzat de niște lucruri. Și nu ar fi chiar așa o mare problemă, poate, dar fragmentele astea în care se sare în prezent (bănuiesc) sunt complet aleatoare și pe mine m-au scos din poveste. Este destul de greu de urmărit plot-ul cărții și fără astfel de lucruri. Dar pe de altă parte, cel puțin o dată se menționează că a trecut o perioadă de timp de la anumite evenimente despre care citisem anterior, iar personajele ajung să fie în cu totul alte situații, fără însă ca cititorul să aibă contextul a cum au ajuns ele tocmai acolo. Bine, eu mai am semne de întrebare cu privire la vârsta lui Konos, pentru că după ce Melia naște și împreună cu el și cu Acron ajung într-un loc în care sunt în siguranță, pe undeva se zice că trec șase ani până ca cei din Structură (cred) să îi găsească. Ei îl iau pe Konos pentru a face parte din cei care se ocupă de Ulcele, moment în care el pare să fie destul de matur și iar mi s-a rupt filmul. Asta separat de faptul că nu înțeleg de ce l-au luat doar pentru task-ul ăsta, sau de ce Acron și Melia i-au lăsat să facă asta fără să se opună prea mult. Dar nu multe lucruri au sens în cartea asta, deci trecem peste.
Sunt multe lucruri vagi în cartea asta, unul din ele fiind chestia cu Croitorii Universului și cum Maximus e unul din ei și o profeție care vorbea despre Konos și cum el e salvatorul, dar nu primim vreo explicație în plus despre lucrurile astea. Adică de ce e tocmai Maximus Croitor al Universului? Ce e ăla, și cum funcționează? A, și mai apare și un Urmaș care zău dacă am priceput cine e sau al cui urmaș e. It's soo confusing!
Am sperat totuși că va exista măcar o ceva bătălie măreață la final, că s-a tot făcut build up pentru Konos care urma să salveze tot și... cred că totul s-a terminat în două fraze, Konos n-a făcut nimic, practic Alteea (the bad guy, sau woman, mă rog) a fost ucisă de Maximus cu ceva ace sigiliu pe care le avea în genunchi și coate, nu se știe exact de ce. Ah, era Croitor al Universului, de aia, mi-am amintit. Cartea asta trage atâta de mult de plot că până și finalul a fost dezamăgitor. Nici măcar asta nu a fost palpitant. 
Ar mai fi de menționat paginile 97-98 din carte, pentru care eu nu am cuvinte, citeam și nu-mi venea să cred ce citesc. Nu știu de ce sunt pasajele alea acolo, dar e o chestie care se întâmplă. Însă cireașa de pe tort mi s-a părut faptul că în cartea asta am găsit două fraze fără verb/predicat, una la pagina 17 (De jos, o ploaie de înjurături și de promisiuni care mai de care mai colorate.) și una la pagina 94 (În prag, Lavia, împreună cu una mică, semănând cu o chinezoaică și cu uniforma închisă până la gât.). 
Am senzația că povestea asta ar fi putut fi ceva foarte interesant, mă duce cu gândul la o adevărată epopee. Dar cartea nu are decât 250 de pagini, în care sunt înghesuite foarte multe lucruri. Cred că dacă ar fi fost mai lungă, autoarea ar fi avut timp și spațiu să construiască lumea asta mai mult și poate nici nu ar fi fost necesare toate salturile alea bruște prin timp. Mă gândesc și eu. Așa, este una dintre cele mai bizare cărți pe care le-am citit vreodată, și eu chiar am citit câteva cărți destul de ciudate la viața mea. 
Ca și concluzie, nu, nu mi-a plăcut. Nici rating pe Goodreads nu am reușit să îi dau, pur și simplu mi-a dat cu virgulă și perioadă la final și nu aș putea cuantifica ce este în cartea asta în niște stele pe Goodreads. Este bizară și atât.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre această carte le găsiți pe blogurile: 
Jurnalul unei cititoare
Iulia Albota
Assassin CG

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu